– Rep. Domnule Președinte, Adrian Gorun, sunteți demn de luat în seamă pentru perseverența, chiar obstinația în a susține cu fervoare proiectul unei noi Legi a Educației Naționale, pentru care meritați felicitări, dar aș dori să aflu, mai pe larg, care sunt coordonatele și mai ales, ce argumente vă motivează în acest sens și care vă determină să fiți consecvent cu dumnevoastră înșivă în materializarea unui asemenea proiect?
“Am reuşit să învăţ să decelez valorile de faptele bune, să realizez alegeri raţionale”
-Cum am spus în mai multe rânduri, sunt consecvent în ducerea la bun sfârşit a proiectelor pe care le iniţiez, pentru că le ştiu întemeiate şi le anticipez finalităţile. La experienţa pe care am dobândit-o în cei aproape 40 de ani în care viaţa mea s-a identificat zi de zi cu un domeniu eminamente inovativ, aşa cum este domeniul educaţiei, am reuşit să învăţ să decelez valorile de faptele bune, să realizez alegeri raţionale! Ca să răspund în termeni cât mai precişi, mă număr printre primii din ţară, care am criticat argumentat Legea girată de Daniel Funeriu, demonstrându-i inadvertenţele de ordin logico-juridic şi anticipându-i efectele nocive pentru şcoala românească. Dar, nu este suficient să critici pentru a fi credibil! O critică legitimă revendică apelul la alternative, indicând, prin comparaţii, în ce constă superioritatea ideilor în baza cărora propui o arhitectonică legislativă eficace, benefică pentru toţi actorii implicaţi în educaţie, azi. Acestea fiind spuse, motivaţia intrinsecă şi perseverenţa îmi susţin întotdeauna acţiunile! Şi, reţineţi, în ceea ce a depins exclusiv de mine, niciodată nu am încremenit în deziderate. De mult timp am abandonat expresia «ar trebui să facem», ştiind că faptele dau sens dorinţelor noastre. Aşa mă judec şi în aceeaşi măsură îi judec şi pe ceilalţi! Iar în privinţa proiectului la care lucrez, îl consider o obligaţie morală, dar şi profesională. Şi îmi onorez obligaţiile cu tenacitate!
– Rep. În Conferința pe care ați susținut-o la Universitate, în fața unui auditoriu numeros și aș putea spune, chiar avizat, dacă mă gândesc la unele personalități prezente cu acel prilej, ați pornit de la premisa că Educația este cea mai valoroasă investiție pe termen lung a unei societăți, a unei comunități umane, a unui stat, în ultimă instanță, așa că am dori să aflăm, cât de lung poate fi acest termen, dacă societatea parcurge ritmuri dinamice și etape ale «tranzienței», când ne trezim deseori într-o «civilizație a efemerului», cum spunea Alvin Toffler, și în care suntem supuși «șocului viitorului»?
-Educaţia este una din puţinele investiţii certe şi rentabile pe termen lung. Dar, cât de lung poate fi acest termen? Depinde, în primul rând, de amplitudinea şi de intensitatea «șocului viitorului», de capacitatea noastră de a anticipa acest «șoc», de conţinutul idealului educaţional, de realismul conceperii standardelor şi al fixării obiectivelor ş.a.m.d., dar trebuie să înţelegeţi că afirmaţia mea referitoare la «termenul lung» vizează investiţia ca rezultat, şi nu ca durată a procesului. Adică, accentul cade pe certitudinea investiţiei în educaţie, ca educaţie durabilă, şi nu pe dimensiunea temporală, pe timpul necesar investirii. Pentru că investirea este un imperativ al prezentului, iar rezultatul investiţiei oferă certitudine şi pentru viitorul apropiat şi pentru un viitor nedefinit, aş spune nelimitat temporal. Ştiţi cum se spune: «Toamna se numără bobocii»! Deci, dacă semănăm germenii vreunei «civilizații a efemerului» şi ne irosim în «repetabila povară» a tranziţiei, «șocul viitorului» poate fi devastator! Important este să gestionăm eficient prezentul, spre a da certitudine viitorului educaţiei româneşti. În acest sens, pledez pentru investiţia în educaţie, acum, şi necondiţionat!
“Dezvoltarea durabilă este acel tip de dezvoltare care nu sacrifică generaţiile viitoare”
– Rep. De ce ați intitulat această temă incitantă a conferinței dumneavoastră: «Educația și dezvoltarea durabilă», pentru că nimeni nu ar pleda vreodată pentru ideea unei dezvoltări mai puțin durabile?
-Dezvoltarea durabilă este acel tip de dezvoltare care nu sacrifică generaţiile viitoare în favoarea generaţiei actuale! Este dezvoltarea care utilizează raţional resursele şi nu le epuizează, diminuând şansele generaţiilor ce vor veni. Regele Mihai rostea un adevăr indubitabil, cu mare capacitate de responsabilizare, acela că: “România este luată cu împrumut de la nepoţii şi strănepoţii noştri” şi nu trebuie să ne fie indiferent, cum le-o restituim. Iar educaţia, nu este doar un vector al dezvoltării durabile, ci şi generatoarea unei astfel de dezvoltări. Şi, apropo: chiar credeţi că nimeni nu ar pleda vreodată pentru ideea unei dezvoltări mai puţin durabile? Haideţi să urmărim scena decidenţilor politici şi administrativi şi să constatăm împreună cât de «durabilă» este «dezvoltarea» pe care o promovează!
– Rep. Vorbeați despre faptul că imitația este un «transfer de loialități», ceea ce mă determină să vă întreb, cu mult respect, cum am putea vorbi de un astfel de «transfer», într-o lume care excelează și prin forme ale decrepitudinii caracterului unor oameni, prin forme crase de înjosire a demnității umane, o lume secularizată și alterată în plan axiologic?
-Imitaţia exprimă, sub forme disimulate, conştiinţa de sine a inferiorităţii, ceea ce nu este atât de grav, în condiţiile în care lucrurile stau pe planuri diferite, în ierarhii fundamentate. Imitaţia fără discernământ şi absolut neselectivă este generatoarea formelor fără fond, despre care vorbea Titu Maiorescu, încă din ultima parte a secolului al XIX-lea. Ea destructurează, nu construieşte, iar transferul de loialităţi este unul artificial în conţinut. Formele decrepitudinii caracterului unor oameni, care au ca efect golirea de conţinut a spaţiului axiologic, devalorizarea capitalului social, nu sunt de neglijat în acest transfer. De ce? Pentru că se ajunge la o amplificare a procesului nelegitim al vânzării loialităţilor, vânzări care descompun spaţiul nostru identitar. Oamenii orbiţi de «capacitatea de a râvni», cum superb ne-o spunea Immanuel Kant, vor fi mereu înclinaţi spre compromisuri inacceptabile!
“Criza morală în care ne adâncim a schimbat paradigma existenţială”
– Rep. Cu același prilej, vorbeați despre o nouă încărcătură semantică a verbelor «a fi» și «a avea», în planul unei disocieri pe care o preconizează și credința noastră dreptmăritoare, așa că aș dori să realizez o comparație între explicația domniei voastre și explicația ÎPS Părinte dr. IRINEU, Mitropolitul Olteniei!
-Tocmai aceasta iterez mai sus. Criza morală în care ne adâncim şi care în era globalizării capătă forme şi dimensiuni noi, a schimbat paradigma existenţială. Ne afundăm într-un relativism păgubos, punând la îndoială chiar universalitatea valorilor-scop! Ne autoproducem dezrădăcinarea, alterându-ne identitatea fiinţei. Ieşirea din criza morală nu se poate face, dacă nu reînvăţăm conjugarea verbelor «a fi» și «a avea», surprinzându-le semantica inconfundabilă. Pentru că aceste verbe ne definesc în universul pe care noi, ca fiinţe, special, l-am creat! Acest univers exclude limitele şi induce ideea omnipotenţei omului. Imperativul «fără limite», cultivat de noua paradigmă existenţială, anulează chiar şi firavele fragmente ale sacrului, alimentând aparenţa, în sensul că omul se autodefineşte exagerat prin atribute demiurgice! El consideră că poate orice, însă uită semnificaţia celor două verbe care-i definesc existenţa şi condiţia! Atât «a fi», cât și «a avea», dobândesc sensuri care se exprimă în fapte de conştiinţă. Ele, faptele de conştiinţă, se obiectivează în acţiuni comportamentale. Iar sensurile existenţei depind de accentul pe care fiecare îl pune cu prioritate pe «a fi» sau pe «a avea». În această relaţie se găseşte răspunsul la întrebarea: De ce am uitat să fim OAMENI? Se înţelege că repun în discuţie coordonata morală a existenţei, normele şi principiile morale, funcţie de care ne construim fiecare existenţa. Existenţa întru cumpătare este conjugată cu existenţa în demnitate. Existenţa subordonată exclusiv verbului «a avea» este una dominată de avariție și este subordonată compromisului iremediabil cu sinele înstrăinat. Pe scurt, aceasta este încărcătura semantică a celor două verbe şi de aceea pledez pentru «reînvăţarea» conjugării lor!
– Rep. Considerați că sunt unele capitole, din Noua Lege a Educației Naționale, pe care o doriți finalizată, care vor aduce și puncte de vedere și opinii diferite, care nu converg cu ideile dumneavoastră?
-Sunt sigur că voi stârni reacţii de toate tipurile, multe chiar virulente. La educaţie, ca şi la fotbal sau la agricultură, se pricepe toată lumea! Numai că eu, voi lua în seamă doar opiniile avizate! Iar dacă cei obligaţi prin poziţiile ocupate vremelnic să iniţieze ei înșiși o lege a educaţiei, vor face opoziţie la proiectul nostru, vor primi răspunsurile cuvenite!
“Părăsirea strategiei descoperirii şi redescoperirii cunoştinţelor în şi prin procesul educaţiei este falimentară pentru individ, pentru comunitate”
– Rep. Există o legătură între «dedublarea și confortul intelectual personal», pe de o parte, iar pe de altă parte, «pericolul nelucrării creierului», ca să marșăm puțin pe verticalitatea darwinismului social?
-Darwinismul social a fost şi rămâne un curent de gândire centrifug, tocmai prin unghiul primitiv şi mecanicist de abordare a socialului. Dedublarea şi confortul intelectual personal, doar în parte intră în contact cu acest curent, anume, prin aspectele corelate acomodării şi rezistenţei la acomodarea în comportamentul indivizilor socializaţi. Şi chiar la acest nivel, modalităţile sunt diferite, întrucât dedublarea şi confortul intelectual personal implică forme selective mai rafinate, care, prin persuasiune continuată conturează percepţii accentuate în sfera superiorităţii. Însă, e o superioritate nemeritorie, lipsită de fundamentele ontice reale. O dedublare prin care individul se vrea a fi perceput drept ceea ce în realitate nu este, imaginea lui fiind una transferată în planul virtualului deziderabil. Una de tipul: «Pe dinafară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul»! Părăsirea strategiei descoperirii şi redescoperirii cunoştinţelor în şi prin procesul educaţiei este falimentară pentru individ, pentru comunitate! Oare, avem nevoie de creiere aplatizate, fără circumvoluţiuni? Eu sper că nu!
– Rep. Cu promisiunea că vom reveni periodic și constant cu alte idei și opinii ale domniei voastre, legate de legea căreia îi dedicați toate eforturile și demersurile necesare, în care puneți atâta suflet, poate și ca un răspuns la înclinația maladivă a celor care denigrează cu orice preț, aș dori să știu, dacă sunteți optimist și pe deplin încrezător în reușita pe care o așteptăm cu toți?
-Sunt optimist şi sigur că la finele lunii mai, în cadrul unei conferinţe cu participare naţională şi internaţională, vom lansa la Târgu-Jiu proiectul Legii Educaţiei Naţionale!
Profesor, Vasile GOGONEA
