– Rep. Domnule profesor dr. Gheorghe Gorun, sunt într-o situație delicată, pentru că nu știu cum să mă adresez sau mai mai bine zis, cui să mă adresez, omului plin de rafinament intelectual, cadrului didactic de înaltă ținută sau omului politic, poate chiar directorului de colegiu național, așa că m-am decis a avea un dialog deschis cu persoana care a reușit să rămână un spirit dinamic și inspirat, capabil să răspundă solicitărilor, iar acum, v-aș întreba, cine este, de fapt, omul din dumneavoastră, acela care mereu scrutează orizonturi spirituale?
-Domnule profesor și foarte stimat coleg, nici nu știu dacă pot să mă înscriu în această categorie onorantă și dezonorantă a cadrelor didactice…
“Suntem într-o lume bezmetică, iar eu cred că lumea a fost așa dintotdeauna”
– Rep. Care rămâne o categorie valoroasă și a neamului românesc!
-Valoroasă și în multe privințe «periculoasă» și blamată, uneori pe drept, alteori pe nedrept, pentru că suntem într-o lume bezmetică, iar eu cred că lumea a fost așa bezmetică, dintotdeauna, și rămâne pe mai departe o lume bezmetică! Mai întâi, conceptul de «cadru didactic», mie nu-mi place! Îmi aduc aminte că în parlamentul din 1992-1996, din care am făcut parte, am început dezbaterea la statutul personalului didactic, și cred că două jumătăți de zile s-a mers pe discuții sterile pe marginea acestui concept, pentru că la toată lumea i se părea că nu este unul potrivit.
– Rep. Să înțeleg, deci, că era privit ca un termen controversat, detașat de tradiția noastră?
-Referindu-se unii, la marile calități ale dascălilor români, ale apostolilor învățământului româneasc, poate chiar cu un accent demagogic făcându-se trimitere la ideologia sovietică de unde ar fi revenit cuvântul acesta, am decis ca să renunțăm la a include acest concept în statutul personalului didactic…
– Rep. Dar, e un concept pe care îl întâlnim și în «didactica mare», el însemnând știința sau arta de a-i învăța pe ceilalți!
-Da, da, eu nu vreau să vă contrazic, și sper să nu greșesc dacă afirm că însuși Comenius, în «Didactica Magna», vorbește despre arta universală de a învăța pe toți totul! Nu vreau să spun că am pretenția să stăpânesc din scoarță în scoarță «Didactica» lui Comenius, dar știu că este de o actualitate stringentă!
– Rep. Poate ca un imperativ al vremurilor noastre!
-Exact! Ca un imperativ al vremurilor noastre și al celor viitoare! Domnule profesor, știm la fel de bine că într-un fel, poate calificarea dumneavoastră e mult mai aproape de subiectul acesta decât calificarea mea! Ca să răspund punctual întrebării dumneavoastră, pot spune că nu sunt decât o biată ființă, și mi-aș dori să mă socotesc, și Îl rog pe Dumnezeu în fiecare clipă, să mă socotească o fărâmă de suflet, o părticică din dumnezeirea care ne protejează și ne iubește pe toți!
“Mă smeresc profund în fața Lui Dumnezeu și a sfinților Săi”
– Rep. Mă bucur că am aflat omul cu neostoită credință pe care îl evocam într-un recent dialog cu ÎPS Părinte dr. IRINEU, Mitropolitul Olteniei!
-Am citit interviul și îl apreciez, așa cum vă citesc în tot ceea ce scrieți, mai ales pe teme religioase, pentru că eu mă văzusem cu Părintele Mitropolit, atunci când fusese d-l ministru Câmpeanu la noi în Gorj! Așadar, nu am cum să nu mă smeresc profund în fața Lui Dumnezeu și a sfinților Săi! Pentru că simt, și de aceea, cred că pot să și spun, că tot ceea ce am realizat în acești ani, tot ceea ce sunt sau ceea ce voi fi, se datorează în totalitate Bunului Dumnezeu!
– Rep. Totuși, aș vrea să știu dacă ați avut dintotdeauna această certitudine sau ați căpătat doar în ultima vreme un asemenea sentiment pe care vi l-ați asumat?
-Nu am o pregătire teologică, iar dumneavoastră știți bine că puțină lume a avut o pregătire teologică înainte de 1989, așa cum poate nici acum nu avem oameni cu o pregătire teologică temeinică, deși facultățile de teologie au mulți veniți, dar nici nu știu, câți chemați, dintre aceștia!
“Am fost crescut în atmosfera și în lumea «creștinismului popular»”
– Rep. Ca în multe alte domenii, desigur!
-Așa este, ca în toate domeniile, foarte corect spuneți! Dar, din cele pe care le cunosc, fără pretenția de a fi autosuficient în cunoașterea mea, pot afirma cu «mâna pe inimă» că am fost crescut în atmosfera și în lumea «creștinismului popular», fără cunoștințe speciale de dogmatică sau de cultură creștină! Am primit darul acesta de la bunicii mei și de la părinții mei! Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, era de o smerenie inimaginabilă! Ea avea colțișorul ei de închinare, în casa aceea modestă pe care o avea, și îmi aduc aminte că rugăciunile ei de seară durau între 45 și 60 de minute. În fiecare seară, în genunchi și pe coate, așa se ruga!
– Rep. Părinții și bunicii noștri sunt primii îndrumători în viață!
-Iar bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească și pe ea, ale cărei origini, spre rușinea mea, încă nu le-am aflat, dar, știu că o chema Aricli, pentru că îmi spunea: «Tu, când treci pe lângă biserică, să te închini cu limba în cerul gurii, să faci semnul crucii, ca să nu te vadă, cine nu trebuie să te vadă! Dar, în sufletul tău, să-L porți pe Bunul Dumnezeu, pe Mântuitorul Iisus Hristos, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului!».
– Rep. Ați avut, așadar, un cadru informal care v-a pregătit pentru viață!
-În această atmosferă am crescut, domnule profesor, pentru că regimul ateu nu ne-a lăsat să ne exprimăm credința, dar nici nu ne-a presat peste măsură, cum zic unii! Dacă doreai să te duci la biserică, te duceai, pentru că puteai să te duci la orice mănăstire să te rogi, chiar dacă în preconcepția comunistă, toate bisericile și toate mănăstirile, deci lăcașele destinate pentru a ne ruga, erau trecute la categoria «monumente istorice și arhitectonice»! Eu, cum vedeți, mă străduiesc să fiu această biată ființă a lui Dumnezeu, să fiu smerit, în pofida răutăților numeroase care se abat asupra mea, asupra noastră, a tuturor!
“Toată tinerețea mea a fost ca o răvrătire cu mine însumi”
– Rep. Mă copleșiți cu această descumpănitoare modestie smerită, pentru că eu vă știam un om plin de impulsuri, cu o tentă pronunțată a manifestării personalității!
-Nu greșiți, domnule profesor, pentru că toată tinerețea mea a fost expesia unui nonconformism aproape insuportabil și chiar inacceptabil!
– Rep. Mărturisirea aceasta capătă expresivitatea maturizării actului de sinceritate însuși!
-Toată tinerețea mea a fost ca o răvrătire cu mine însumi, cu sinea mea, chiar cu tot ceea ce era în jurul meu!
– Rep. Poate și ca o luptă cu sensul vieții aceleiași chiar cu non-sensul vieții de azi!
-Da, exact, și cu sensul vieții aceleia! Eu am fost extraordinar de fericit în momentul în care am primit o repartiție guvernamentală într-un sat fără energie electrică, la Brădet, cu un drum numai parțial pietruit. Dar, mă gândesc acum, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ajutat, oare, ce-aș fi fost eu? Mai puteați discuta cu mine?
– Rep. Dacă Dumnezeu n-ar fi, oare, ce-am fi noi toți, niște biete «urme de pași», uitate în colbul vremii? Sau, am mai fi ceva?
-Pentru că mă stimulați să mă refer la marea mea dragoste pentru Dumnezeu, chiar dacă detractorii mei vor spune că sunt un fariseu, că sunt un demagog…
– Rep. Ca să le răspund chiar eu detractorilor care cârdășesc, le amintesc faptul că pe masa de lucru din biroul dumneavoastră se află o carte foarte interesantă, pe care văd că o mângâiați cu duioșie!
-Da, e vorba de cartea: «Fiecare zi e un dar al lui Dumnezeu. 366 de cuvinte de folos pentru toate zilele anului», și sunt în al treilea an de când citesc «tableta zilei» și în fiecare dimineață încep ziua cu gândul să fac bine în ziua aceea, și parcă mă îndeamnă să mă străduiesc mereu, cum să fac mai mult bine!
“Iubirea noastră, nu trebuie să se exprime prin a-i face cuiva pe plac”
– Rep. Ce ne puteți oferi din această minunată carte?
-Cu îngăduința dumneavoastră, domnule profesor, pe 23 martie am avut să lecturez tableta aceasta: «Să ne facem plăcuți aproapelui nostru», o tabletă care sună astfel: «Datoria de a ne face plăcuți semenilor noștri decurge din măreața învățătură despre iubirea creștină! Dar, cum, în ce fel să ne străduim să ne facem plăcuți? Pentru că iubirea noastră, nu trebuie să se exprime prin a-i face cuiva pe plac sau printr-o laudă deșănțată care să-i nutrească egoismul. În toate cuvintele și faptele noastre, în relațiile cu apropiații noștri, trebuie să avem în vedere să-i slujim numai în ceea ce este bun spre zidire!» Am tot căutat înțelesul acestor cuvinte, mă străduiesc să mă «mișc» în interiorul acestor cuvinte, dar, din păcate, nu reușesc de fiecare dată! Sau, poate se întâmplă să păcătuiesc de multe ori!
– Rep. Vă străduiți să deslușiți litera cărții, de fiecare dată?
-Mă străduiesc, dar, din păcate, în fiecare zi greșesc! N-ai cum să răspunzi cuvântului lui Dumnezeu, în această lume bezmetică! E o lume fără Dumnezeu! Nu știu dacă a fost vreodată lumea aceasta, mai fără Dumnezeu! Dacă atunci, la începutul creștinismului, lumea era fără Dumnezeu, oamenii aceia credeau, totuși, în ceva, dar acum, nu am habar dacă mai cred unii oameni în ceva! Acesta e omul Gheorghe Gorun, cel căruia voiați să vă adresați la început și care vă vorbește acum!
– Rep. Minunat om, de bună seamă, dar aș vrea să aflu câte ceva despre istoricul de prestigiu și despre autorul de carte, d-l Gheorghe Gorun, pe care l-am aflat mereu aplecat asupra studiului istoriei, ca mai marii noștri oameni de cultură!
-Sunt prea departe de ceea ce îmi atribuiți cu atâta generozitate, domnule profesor, chiar dacă mi-a plăcut să caut adevărul înlăuntrul ființei umane, deși nu e de competența istoriei să cauți înlăuntrul ființei omului…
– Rep. Este alternativa căutărilor studiului psihologiei, se înțelege prea bine!
-Dar, de competența istoriei și a istoricului, poate este exagerat dacă spun, e tot ceea ce ține de ființa umană! Nu doresc să vă contrazic pe această temă, pentru că nu este de competența istoriei, să spunem, iar psihicul uman deschide perspectiva istoriei spre mentalitatea omului, ca și multe altele! (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA
ce domn de mare rafinament, ce director onorabil, este un nesimțit, la fel ca si alte cadre didactice din acest colegiu nu-si fac datoria si jignesc elevii. Cer bani pt orice lucru, noi ne plătim inclusiv absentele…si unde sunt banii. Doresc sa mi păstrez anonimatul, deoarece nu doresc sa am probleme.
Domnule ” profesor dr. Gheorghe Gorun” , am inteles din articolul anterior ca sunteti mai mult de cat un direct , sunteti o persoana onoranta , de o mare valoare spirituala si intelectuala . Stim printre altele ca masina dvs. e „tatuata” cu mesajul „Nihil sine Deo” dar pe langa toate aceste laude „intemeiate” peste masura , cum va explicati limbjul grotesc folosit de dvs. cu cadrele didactice din acest liceu si mai ales cu elevii ?! Cum este posibil ca o fata de 15-16 care intarzie 1 min. la ora , sa o vedeti coridorul scolii si sa ii spuneti : „Marș la oră nenorocito !” ?! MAJORITATEA CADRELOR DIDACTICE DIN SPIRU SUNT „CONDUSE” DE UN REGIM DICTATORIAL SEVER !
Chiar o lectie de viata! Imi amintesc si acum parerea pe care o avea despre elevii liceului. Eram toti niste „rahati” in ochii lui si nu ezita sa ne zica asta ori de cate ori avea ocazia!
Itik si cu Stryl in aceeasi barca,sau materialist-dialecticii locali ai Epocii de Aur,astazi,credinciosii din ograda lui Ocan!