Credinţa omului de la sat face parte din veşnicia care s-a născut în acest mediu în care smerenia şi hărnicia fac parte din esenţa rugăciunilor care îl însoţesc pe sătean în fiecare zi, dar mai ales la zi de sărbătoare! Depopularea mediului rural nu atestă nicidecum slăbirea credinţei omului de la sat, ci, dimpotrivă, în mintea şi în sufletul său rugăciunea este actul esenţial şi referenţial, momentul fundamental al vieţii religioase, este mijlocul prin care creştinul de la sat intră în legătură directă cu Dumnezeu prin înălţarea gândului, a inimii, a voinţei către El. Rugăciunea poate fi de mulţumire, de cerere, de iertare sau de laudă, aceasta din urmă fiind acea rugăciune prin care ne exprimăm admiraţia, iubirea, lauda, cinstirea pe care le avem faţă de Atotputernicul Dumnezeu, când spunem: «În toate zilele Te voi binecuvânta şi voi lăuda numele Tău în veac şi în veacul veacului. Mare este Domnul şi lăudat foarte şi măreţia Lui nu are sfârşit», cum ne spune psalmistul David. Iar, când ţăranul nostru din mediul rural Îl laudă pe Dumnezeu, el este asemenea îngerilor care Îl laudă cântând totodată: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!» (Isaia 6,3), mai ales că multe rugăciuni de laudă putem adresa şi sfinţilor, pentru biruinţa asupra patimilor, pentru virtuţile pe care le-au dobândit, pentru puterea lor mijlocitoare faţă de Dumnezeu. Aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: «Rugăciunea este începutul oricărui bine, pricina mântuirii şi a vieţii veşnice.
„Am avut revelaţia că fără Dumnezeu nu există adevăr” (Petre Ţuţea)
A te ruga înseamnă a fi om, iar lipsa rugăciunii coboară pe om din ceea ce îi este propriu» (sic!!), mai ales că Dumnezeu îi îndeamnă pe creştinii toţi, dar mai ales pe cei de la sate, care sunt legaţi de munca pământului, să se roage atunci când sunt cuprinşi de nevoi: «Şi Mă cheamă pe Mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi» (Psalmul 49, 16). Din scrierile Sfinţilor Evanghelişti cunoaştem că Apostolii s-au rugat în corabie, fiind ameninţaţi de furtună, iar creştinii s-au rugat pentru Sf. Ap. Petru, când acesta era în temniţă (Faptele Apostolilor 12, 5). Omul de la sat îşi începe lucrul cu multă rugăciune şi solicită ajutorul lui Dumnezeu în tot ceea ce face. De aceea, se recomandă ca toate lucrările importante legate de muncile agricole să fie începute cu rugăciune. Domnul Hristos S-a rugat înainte şi după ce Şi-a ales Apostolii, înainte de învierea lui Lazăr şi înainte de sfintele Sale patimi, în grădina Ghetsimani. Fericitul Ieronim cere şi mai mult spunând: «Când ieşim din casă, zice el, să ne întrarmăm cu rugăciunea şi când ne-am înapoiat să ne rugăm înainte de a sta jos», pentru că o rugăciune este un îndemn la o roadă bogată şi la o clipă de odihnă! Rugăciunea este convorbirea creştinului, a ţăranului din mediul rural cu Proniatorul său. Rugăciunea creştină nu este doar omenească, ci şi dumnezeiască, fiindcă: «Duhul Se roagă în noi cu suspine negrăite», când simbolul identităţii exprimă viziunea totală şi cuprinderea necesară a tot ceea ce a fost vreodată şi va fi prezent în viaţa locuitorului de la sat. Ţăranul Îl invocă pe Dumnezeu ca pe Părintele său ceresc, pentru că este Cel Atotputernic în momentele mai grele ale vieţii sale. Din aceasta decurge totdeauna echilibrul desăvârşit în care se regăseşte acest om inconfundabil. El nu cunoaşte nici spaimele dezolării, nici anxietatea însingurării, pentru că acestea fac parte din meditaţia profundă a sufletului său, dar nu cunoaşte nici pustiirea sufletului, pentru că în preajma lui pururea se găseşte pronia divină. Ţăranul e marcat în sinele său chiar de conştiinţa acestei prezenţe a divinităţii în sufletul său, având sentimentul profund al apartenenţei la pronia divină! Creatorul se află întotdeauna în mijlocul satului prin sfânta biserică, iar datoria creştinului de la ţară este de a-L avea mereu pe Dumnezeu în suflet şi în gând pentru a-I cere ajutorul necondiţionat. Aşadar, în lumea satelor noastre, existenţa Atotputernicului este în afară de orice discuţie, iar ţăranul e mereu cu Dumnezeu în gând şi pe buze, când spune: Doamne-ajută, Mulţumesc, Doamne, Dă, Doamne, Dumnezeu să mă ierte şi aşa mai departe, pentru că omul este făcut după Însuşi chipul Creatorului său, de aceea se spune că faţa omului, la geruri mari, nu îngheaţă, nu degeră niciodată. Satul românesc de azi, în multe cazuri, nu mai este o realitate a identităţii de neam şi de credinţă, ci o realitate globalizată şi parcă aflată într-un puternic proces de pierdere a identittăţii sale, datorită depopulării şi a crizei reperelor sale identitare. De la an la an sau chiar de la o altă zi devine tot mai greu să distingi cu adevărat ceea ce aparține civilizației române sătești, cercetând îndeosebi acea categorie de așezări care ne pune mai direct în stăpânirea datelor fundamentale ale acestei civilizații. Atât cât se mai poate distinge, orice sat românesc de azi, nu numai acela care păstrează forme arhaice, cu un conținut de viață aparte, concretă și ireductibilă în condițiile sale locale etnice, poate oferi imaginea depopulării şi a consecinţelor imprevizibile asupra viitorului satului. Ţăranul mai are conştiinţa apartenenţei sale la un cosmos care înseamnă ordine şi care se opune haosului, fiindcă nu se percepe ca o frântură izolată şi fără utilitate în marea trecere văzută şi nevăzută. De aici rezultă un anume echilibru concretizat în certitudinea şi bucuria efemeră în ceea ce face, atât cât mai poate face, având sentimentul că marele său chezaş în toate câte le împlineşte este Bunul Dumnezeu, Căruia i se datorează desăvârşita armonie din cosmos. Când istoveşte toate mijloacele sale de cunoaştere, când are sentimentul că nevoinţele şi grijile cotidiene îl copleşesc, omul de la sat ajunge la Preaînaltul, care explică totul şi împlineşte totul prin fapte.
,,Rugăciunea este singura manifestare a omului de la sat prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu”! (Petre Ţuţea)
Limitat în puterile sale şi cu o existenţă efemeră, omul de la sat are sentimentul strânsei sale dependenţe de divinitate, un Absolut etern pentru toţi, cu timp şi fără timp. Faţă de această autoritate supremă, omul de la sat are o conduită definită printr-o desăvârşită încredere şi supunere, ceea ce se exprimă prin evlavie şi prin credinţă smerită. Pentru ţăran, cerul nu este nici departe, nici indiferent de tot ceea ce se petrece pe pământ, ci, este o prelungire a satului şi a universului sătesc. La modul sensibil şi perceptiv, ţăranul cunoaşte aşezarea stelelor de pe bolta cerului şi toate scările cerului, cunoaşte mecanica cerească, iar după poziţia şi mişcarea astrelor se orientează în timp şi spaţiu, ba chiar şi în cunoaşterea oamenilor din jurul său. Astfel, destinul şi caracterul fiecărui om, starea timpului, rodul pământului sunt în legătură cu zodiile, iar cometele, adică stelele cu coadă, sunt semne ale unor mari convulsii sociale: răscoale, revoluţii, războaie sau ale unor calamităţi natural: epidemii, secete, cutremure, uragane, inundaţii şi pojaruri, adică incendii. Pentru ţăran, cerurile care spun Slava Lui Dumnezeu, adică soarele care luminează şi încălzeşte pământul şi devine pentru aceasta un obiect de veneraţie. De aceea, e mare păcat să se arunce gunoiul asupra soarelui, nu e îngăduit să se arate cineva într-o poziţie necuviincioasă în faţa soarelui. Pentru locuitorii satelor aflaţi la vârste înaintate, orice s-ar spune, realitatea nu-i nici pe departe potrivnică sau despărţitoare, chiar dacă pe cei mai tineri îi ademeneşte uneori această realitate străină, adică mirajul străinătăţii! Ca părticică a întregului, a comunităţii săteşti, omul de la sat este legat de o anumită ordine şi o succesiune a ciclului agricol, fiindcă el nu se simte niciodată desprins de realitate, ci într-o efemeră şi uneori alterată apropiere şi comuniune cu ea. Ca atare, omul de la sat şi-a făurit o viziune proprie asupra lumii şi a vieţii, el se poate îndepărta de anumite cutume, dar nu se poate vorbi despre o filosofie a dezrădăcinării de matca identităţii vieţii sale. Poate considerat analfabet şi sincer în simplitatea lui, cum l-au etichetat unii cărturari emancipaţi cu ifose cosmopolite, omul de la sat s-a aflat mereu în miezul şi în mişcarea marilor probleme ale vieţii cotidiene şi a dat jertfa cea mare în momentele de mare cumpănă ale neamului său din epoca modernă. Mânat de curiozitate sau de interese legate de viaţa comunităţii, omul satului cercetează mereu şi caută să ştie şi să înţeleagă tot ceea ce se petrece în lumea lui, pentru că el nu este un produs al globalismului. Prin deşteptăciunea sa naturală, prin inteligenţa sa nativă, ţăranul a ştiut, din vremuri mai vechi, să stabilească legături între fenomene, oricât au părut ele de complicate şi mai ales de diversificate, pentru a trage foloase practice. Astfel, omul de la sat are abilităţi uimitoare pe care le foloseşte cu meşteşug: prevede vremea prin anumite semne numai de el ştiute, se orientează fără greş în timpul nopţii, chiar prin locuri necunoscute, măsoară suprafeţe cu palma, obrazul şi cu pasul şi lungimi cu şchioapa, palma, pasul şi stânjenul, apreciază din ochi greutăţi, capacităţi în dimerlii şi mierţe, socoteşte capete de oi sau de vite cornute într-o turmă, toate însemnând şi deprinderi practice pe care omul de azi, cu toată tehnologia pe care o are la îndemână, le-a ignorant o bună vreme sau le-a pierdut ireversibil în zările învolburate ale vremii! În loc de concluzie, putem spune că, întotdeauna, ţăranul român trăieşte într-o necuprinsă viziune metafizică şi religioasă exprimată prin rugăciune! Viaţa sa este străbătută de un fir nevăzut al sacrului, de multe ori aşezat la limita dintre fizic şi metafizic, dar cu incantaţii din ambele domenii. Prin rugăciunea pe care o spune cu evlavie înaintea unei icoane, ţăranul de la sat devine conştient de existenţa sa dramatică, dezvăluindu-şi fiinţa pentru a depăşi trecatorul din el. De aceea, credinţa omului de la sat şi apropierea lui de Dumnezeu prin rugăciune înseamnă că acesta retrăieşti prin anotimpuri condiţia materială împletită cu conştiinţa că a rămâne în această lume înseamnă a rămâne în păcat, sentiment pe care nu îl împărtăşeşte orăşeanul, pentru că omul de la sat realizează faptul că pentru împlinirea rosturilor sale superioare de om aşezat va răspunde cu o intensă viaţă interioară religioasă prin rugăciune.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
