– Rep. Ce mai faceți și cum o mai duceți, preacuvioase Părinte Melchisedec?
-Acum, îmi duc viața liniștită la chilie și la biserică, cele care au rămas două entități ale mele! Chilia de la Mănăstirea Lainici înseamnă pentru mine liniște și rugăciune, iar biserica îmi aduce aceeași liniște sufletească și rugăciune!
– Rep. Considerați că vă caracterizează un sentiment deosebit al trăirii credinței?
-Nu pot afirma acest lucru și nu fac aprecieri asupra acestui aspect!
“Să ne rugăm şi să ţinem legătura cu Dumnezeul părinţilor noştri”
– Rep. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi spun că atunci când ne rugăm, Duhul Sfânt Se roagă în noi. Cum să înţelegem ceea ce nu poate cuprinde mintea noastră?
-În fiecare dintre noi, de la Botez, este Împărăţia Lui Dumnezeu sălăşluită în inima noastră duhovnicească. În chip minunat, Sfântul Apostol Pavel ne întreabă, ca şi cum e un lucru pe care trebuie să-l cunoaştem fiecare dintre noi: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”. Adică, Duhul Sfânt este în noi. Nu numai El, ci şi Sfânta Treime, toată Împărăţia lui Dumnezeu este în noi.
– Rep. Doamne, dar o biată ființă ca a noastră în marea necuprindere a Duhului Sfânt!
-O, de-am înţelege noi acest strigăt şi acest impuls, acest îndemn al Duhului Sfânt din noi! Cât ne cheamă, ne îndeamnă și ne întăreşte! Aşadar, Duhul Sfânt Se roagă în noi!
– Rep. Știm cât este de folositor să fim smeriţi, dar, cum să facem să şi simţim aceasta?
-Dacă vrem să fim smeriţi, să ţinem rânduielile creştine! În «Predica de pe munte» a Mântuitorului, știm cu toți că e vorba despre smerenie, despre post, e vorba de dăruire, e vorba despre păzirea în curăţie a trupului, a acestui templu al Duhului Sfânt. Mulţi îşi pervertesc trupul şi au acest răspuns pentru părinţii sau prietenii lor: “Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa!”. Dar, ce-i viaţa pentru ei? Petrecere, desfrâu, lux şi necredinţă!
– Rep. Ce înseamnă smerenia plăcută Lui Dumnezeu?
-Ca să fii smerit, v-am spus ce condiţii ni se cer, dar depinde de fiecare dintre noi să le împlinim. Spune Patericul: “Ostenelile trupului contează foarte mult pentru dobândirea smereniei”. Adică postul, metaniile, asceza trupească şi sufletească, păzirea ochilor să nu vadă deşertăciunile vieţii, păzirea gurii să nu spună vorbe rele!
“Când îl iubești pe aproapele tău, credința îți dă liniștea nădejdii în Dumnezeu”
– Rep. Prin ce se caracterizează trăirea credinței noastre ca oameni? Care sunt reperele esențiale ale acestei trăiri duhovnicești?
-Prin iubire! Iar credința fără iubire, nu dă rezultate evidente! Numai însoțită de iubire, credința dă rezultate eficiente și vrednice de laudă Lui Dumnezeu!
– Rep. Cum poate simți omul cel mai bine că îl are în sufletul său pe Dumnezeu?
-Trăind și iubind! Că ne spune Mântuitorul: Cine spune că îl iubește pe Dumnezeu și nu îl iubește pe semenul său, este o minciună! Numai atunci când îl iubești pe aproapele tău, credința îți dă liniștea satisfacerii și nădejdii în Dumnezeu!
– Rep. Opțiunea aceasta a dumneavoastră pentru a îmbrăca haina monahală în mănăstire a însemnat dorința de a lăsa lumea secularizată și plină de povara păcatului?
-De lume nu m-am despărțit, am trăit în mănăstire sau în viața mănăstirească, dar lumea a fost a noastră și este aceea în care am trăit și în care mi-am manifestat și puterea de învățare, de cunoaștere, de trăire! După ce am realizat cunoașterea Lui Dumnezeu prin credință, adăugată la credință și iubire, ele s-au contopit în lumea aceasta unde eu m-am simțit bine. Spre exemplu, cu colegii de la seminar, care m-au respectat, am trăit împreună viața creștină mai intens, pentru că un coleg de la seminar mi-a dedicat și un poem plin de substanță, zic eu, intitulat «Pentru Părintele Melchisedec», și care sună astfel: «Înveșmântat în haina umilinței/ Pășești pe-un țărm necunoscut, / Nu simți nimic din zbuciumul ființei/ Numai de-un dor aprins ești străbătut/ Să porți Lumina Lui Hristos, / Să arzi cum arde o făclie, / Să-nalți pe cerul furtunos, / Să-L preamărești pe Cel ce va să vie! / Ți-e sufletul rupt în două/ Luptând cu fierul și pământul/ În zborul tău spre-o lume nouă/ Văpaie e în gura ta cuvântul! / În zbor să mă ducă clipa ce mistuiește încet, încet, /În lumea asta atât de mică, /Te-ai despărțit fără regret»! Exact aceasta este sentința, acesta este momentul în care mă găsesc, în clipa aceasta de cunoaștere și de trăire!
– Rep. Considerați că relația aceasta între duhovnic și credincios reprezintă o dorință firească de căutare reciprocă?
-Nu, reprezintă o «sentință» de iubire, de înțelegere, de într-ajutorare, de trăire! Fără iubire nu există frumusețea vieții!
“Nu de «a citi» sufletul omului, ci, de a iubi, de a te identifica”
– Rep. Constat că mereu invocați cuvântul «iubire»! Dar, ce înseamnă iubirea?
-Înseamnă a te dărui, repet, a te dărui!
– Rep. Fără prejudecăți, dacă se poate!
-Fără nici o condiție! Iată a venit la mine o familie care avea o fată studentă la Paris, pentru scurt timp, și, care nu mai voia să vină acasă. M-am transpus în dorința de a aduce-o la părinți, și fără nici o ezitare le-am spus: la 15 ale lunii respective, va veni acasă! Și a venit! Acum și-a întemeiat și ea o familie și are doi copii fericiți.
– Rep. Credeți că aceste previziuni ale cuvioșiei voastre, această capacitate de aprofundare se bazează pe ideea de «a citi» sufletul omului?
-Nu de «a citi», ci, de a iubi, de a te identifica! A venit altă dată la mine și o familie cu un tânăr, iar când a urcat pe scări, eu am văzut o anumită suferință pe fața lui. L-am simțit și până a ajuns la chilie unde trebuia să stăm de vorbă, am convingerea că el s-a vindecat numai în acel moment al iubirii mele! Și i-am citit în continuare, dar el era deja vindecat!
– Rep. Înseamnă că iubirea, pe lângă această identificare mai înseamnă și un fel de trăire reciprocă, intensă?
-Eu v-am spus, înseamnă «identificare», atât! Nu există separație, deoarece putem vorbi de o identificare totală!
– Rep. Așa cum ne apare acea îmbrățișare imortalizată de Constantin Brâncuși?
-Cred că e același lucru! Îmbrățișarea la Brâncuși înseamnă identificare!
– Rep. A Eului cu altceva!
-A Eului cu un alt Eu!
– Rep. Dar, trebuie să existe o filiație, anumite elemente de comuniune, nu credeți?
-Comuniunea sufletească este iubirea, nu există alte elemente! Când vorbim de economie, adică să lași iubirea, fiindcă există alte elemente? Nu! O identificare totală, fără alte elemente de complezență!
– Rep. Totuși, fiecare credincios realizează mai întâi o anumită comuniune cu Dumnezeu, abia după aceea cu semenul său!
-Nu, nu! Prin unire cu aproapele ajungem la Dumnezeu!
– Rep. Deci, aproapele nostru este o punte de legătură cu Dumnezeu!
-Sigur! Iar atunci Dumnezeu lucrează! Să vă dau un caz. La Spitalul Fundeni era un tânăr în comă. Știu că m-am întâlnit cu fratele lui și l-am întrebat: Ce faci? «Merg la fratele meu că e bolnav»! În momentul când doctorul i-a spus că nu mai trăiește, pentru că era la reanimare, în comă, eu i-am spus: Ba, va trăi! Și trăiește și acum!
– Rep. Ați avut o revelație?
-Nu, o inspirație, un impuls, o trăire…
– Rep. Poate ca o premoniție!
-Să nu ne complicăm în termeni! Eu m-am identificat cu omul pe nu-l cunoșteam și nici nu îl văzusem dinainte! Nici nu știam că-i bătrân, că-i tânăr, că-i frumos, că-i urât sau cât e de bolnav! Eu atât am spus, că va trăi!
– Rep. Când vorbiți de această identificare, nu credeți că există și un răspuns de aceeași natură din partea celuilalt, o trăire reciprocă, o căutare similară?
-Ba da! Pentru că după ce el retrăiește acest sentiment pe care i l-am transmis, am spiritualizat o anumită situație! (Să fie un fel de empatie? n.n.).
– Rep. Deci, e ceva esențializat!
-Spiritualizat, acesta e cuvântul!
“Lumea se va înrăi din ce în ce mai mult, și aceasta va aduce sfârșitul lumii”
– Rep. Cum vedeți lumea aceasta în care trăim, cum ne apare ea prin prisma modernismului, dat fiind că vorbim de o criză a omului contemporan?
-În întrebarea dumneavoastră sunt multe lucruri pe care le putem discuta, dar dacă ar fi să luăm ca reper momentul decembrie 1989, pot spune că nu am câștigat nimic! Am câștigat libertatea de a face rău! Și parcă, din ce în ce mai rău!
– Rep. Deci, s-a câștigat o libertate greșit înțeleasă?
-Trăită greșit, am putea spune mai potrivit! Iar aceasta duce la sfârșitul lumii! Lumea se va înrăi din ce în ce mai mult, și aceasta va aduce sfârșitul lumii!
– Rep. Amplificarea stărilor conflictuale între oameni este un preludiu al sfârșitului?
-Da, pentru că acest lucru se întâlnește pretutindeni: în Africa, în Asia, în America și în toată lumea: luptă, luptă, numai o luptă cu răul!
– Rep. Ce trebuie făcut pentru ca oamenii să se îndrepte mai mult spre Dumnezeu?
-Să cultivăm cu încredere iubirea!
“Bucuria are aceeași putere ca și necazurile”
– Rep. Dar, ce fel de veșmânt sufletesc ni se potrivește mai bine, nouă, mirenilor, pentru a afla mai ușor Calea spre Dumnezeu?
-Cred că necazurile prin care trece omul, îl conduc la nevoie spre Dumnezeu! Din toate necazurile, nu ne poate scăpa decât Bunul Dumnezeu!
– Rep. Iartați-mă, dar am o nedumerire: dacă necazurile îl apropie pe om de Dumnezeu, atunci bucuriile îl îndepărtează?
-Bucuria are aceeași putere ca și necazurile!
– Rep. Acum, la sfârșitul dialogului nostru, v-aș ruga să-mi spuneți câteva cuvinte despre cel care vă caută mereu cu dragoste și respect, adică profesorul Gogonea Vasile!
-Profesorul Gogonea rămâne la identitatea de profesor!
– Rep. Iată, am cumpărat o carte a Părintelui Dumitru Stăniloae, din librăria de la intrarea mănăstirii, pe care aș dori să știu, cum pot s-o deslușesc mai bine după ce plec de aici de la mănăstire, frământat de grijile lumești?
-Puteți răspunde singur la această întrebare!
Profesor, Vasile Gogonea
