În acest an 2018, binecuvântat de Dumnezeu, prin Patriarhia Română ca fiind «Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam» şi «Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918», putem afirma că pe coordonatele culturii şi artei universale, am putea spune că marele sculptor Constantin Brâncuşi reprezintă reverberaţia geniului creator care iscodeşte spiritul şi descoperă esenţa sacrului, prin revelarea formelor absolute, căutându-se şi regăsindu-se pe sine în valori inconfundabile, iar poetul Tudor Arghezi întruchipează revelaţia sinelui care se regăseşte oarecum paradoxal în esenţa metaforei poetice, căutând «cuvintele potrivite» care întregesc simfonia «corului de îngeri» de pe soclul nemuririi. Vom încerca să facem o paralelă între cele două mari personalităţi, pentru că dincolo de aspectele care invocă asemănările şi deosebirile de referinţă dintre cei doi gorjeni, corifei ai culturii româneşti şi universale, putem afirma că ei se regăsesc în actul creator al culturii sacrului ca veritabili «filosofi ai spiritului» pentru care spaţiul misterios al Lui Dumnezeu depăşeşte măsura nedefinită a timpului, iar timpul nemăsurat al infinitului este raportat la paradigma care detaşează necondiţionat acest Dumnezeu Atotputernic, Proniatorul mereu aflat deasupra ansamblului divinităților, afirmând cu dezinvoltură în sinea noastră: «Eu sunt, Doamne, pomul din care Adam a pregustat clipa căderii în păcat», chiar dacă acel păcat rămâne doar un vis neîmpăcat cu sine însuşi!
Brâncuşi exprimă starea celor care au trecut din această viaţă şi felul în care ei trebuie să se prezinte înaintea Tatălui Ceresc
BRÂNCUŞI se înscrie printre numele de referinţă ale culturii universale şi din domeniul artelor plastice, din domeniul literaturii, aici amintindu-i pe: Guillaume Apollinaire, Hans Arp, Paul Morand, Jacques Lassaigne, Isamu Noguchi, Ezra Pound, Cristian Zervos, Mario de Micheli, Giulio Carlo Argan, până la Carl Sandburg, James Joyce, Jean Cassou, Henry Moore, Vera Muhina, Man Rey, iar lângă aceştia amintind numele unor personalităţi româneşti de referinţă precum: Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Tristan Tzara, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Petru Comarnescu, Marcel Iancu, Miliţa Petraşcu, precum şi ale celor dintâi monografişti ai lui BRÂNCUŞI: V.G. Paleolog, Carola Giedion-Welcker, Sidney Geist, Athena T. Spear, mai ales că această listă nu este decât una parţială, întrucât ea poate fi prelungită cu alte nume importante, în special din România, Franţa şi Statele Unite ale Americii, ţările în care sculptorul s-a impus mai întâi. Indubitabil, creaţia brâncuşiană se dovedeşte, în raport cu mitul, o contestare cu care stă în intimă analogie tentativa lui Socrate de a învinge și mai ales de a depăși mitul însuși, mai ales că expresia demitizării actului creator care defineşte arta brâncuşiană este legată de modul în care trebuie să ne prezentăm înaintea Judecăţii lui Dumnezeu, iar această idee este reflectată edificator în lucrarea sugestiv intitulată «Rugăciune», în care Brâncuşi exprimă starea celor care au trecut din această viaţă şi felul în care ei trebuie să se prezinte înaintea Tatălui Ceresc, pornind de la premisa faptului că momentul Rugăciunii înseamnă prima poartă de intrare prin care sufletul copleşit de nelinişti lumeşti se poate mântui cu adevărat. Desigur, privită în ansamblu, sacralitatea în opera lui ARGHEZI este de o complexitate unică în literatura română, fiind vorba chiar de o incoerenţă în exprimarea ei, încât o lectură sistematică e aproape imposibilă. Arghezi şi-a conceput opera ca pe un ansamblu plurivalent, al cărei principiu ordonator este cel al contradicţiei dintre om şi mediul său de viaţă, dintre sacru şi profan, cum ar spune Mircea Eliade. Să precizăm faptul că cel dintâi volum de poezii argheziene, «Cuvinte potrivite» (1927), se deschide cu poezia «Testament», o adevărată artă poetică, rămânând cel mai important text de acest gen din lirica argheziană. Titlul în sine este şi o invocare a sacrului, a unui sacru simbolic, fiindcă el desemnează un act prin care se transmite o valoare urmaşilor, dar şi de moştenire literară şi de crez artistic, iar moştenirea pe care poetul o lasă urmaşilor este una spirituală – cartea, acest simbol nepieritor al Cuvântului îndumnezeit. Versurile sunt o paradigmă a cărţii, un şir de definiţii, textul căpătând aspect aforistic şi cu parfum sacru, abordând perspectiva din care este definită cartea: întâi, ca treaptă a evoluţiei, apoi ca rod şi la sfârşit ca întrepătrundere a “slovei de foc” cu “slova făurită”, mai ales că discursul liric se deschide printr-un verb de negaţie (“nu-ţi voi lăsa”) al cărui sens se precizează cu ajutorul unui adverb restrictiv (“decât”). Cele mai multe cuvinte au, de altminteri, un sens denotativ, tensiunea poetică rezultând din vecinătăţi lexicale la care se adaugă un verb cu valoare metaforică (“adunat”). Chiar în versurile cu care începe această poezie este repetarea unui efort originar şi sacru, transpus în imaginea străbunilor suind pe brânci “prin râpi şi gropi adânci”, efortul, suferinţa perpetuându-se, mai apoi se transfigurează, asemenea unei asceze în timp, a unui exerciţiu îndelung, acel suiş pe scara cerului, cel care pregătea o transcendere. De aceea, poezia, în viziunea argheziană, presupunea “sudoarea muncii sutelor de ani”, când robia rodeşte iar osemintele germinează ca într-o Pericopă Evanghelică de la Sfânta Liturghie.
Sacralitatea în opera lui ARGHEZI este de o complexitate unică în literatura română
La rândul său, Brâncuşi demonstrează că arta modernă nu poate fi separată niciodată de sufletul primenit prin credinţă, cea care este întotdeauna modernă şi actuală prin revelarea Adevărului etern! El a fost preocupat până la uitarea de sine de acel moment care înseamnă ideea de jertfă, întruchipată în crucea de pe turlele bisericilor noastre, conştientizând faptul că în creştinismul românesc autodepăşirea, transfigurarea, starea taborică, devenirea personală reprezintă măsura desăvârșirii omului ca exponent al actului creator. Brâncuşi avea intarsiate în memorie faptele eroice şi jertfele ostaşilor români din cele două conflagraţii mondiale, pe care le-a considerat întotdeauna un botez al noii noastre existenţe ca neam, ca popor şi chiar ca naţiune europeană. Din întreaga operă brâncuşiană, la o privire atentă descoperim faptul că pentru a trăi normal, omul are nevoie, pe lângă adăpost şi hrană, şi de caracter, de îndumnezeire, de fiorul creaţiei, dar, mai ales de credinţă, în sens astral, ca o înălţare spre absolut. În societatea debusolată de astăzi, Brâncuşi ne mai învaţă că e necesar să iubim biserica, templul închinăciunii, să fim moderaţi, să fim buni unii cu alţii. Altfel, dacă nu intervine o frână spirituală transcendentă, vieţuim după cuvântul zicalei latineşti «Homo homini lupus», a cărei origine o regăsim în textul «Asinaria» de Plaut (195 î Hr.) şi care va fi mai târziu explicată de către Thomas Hobbes, pentru a desluşi contradicţiile şi inadvertenţele care îl însoţesc pe om, în căutarea soluţiilor de a rămâne pe linia de plutire, cum se spune! Dacă încercăm să vorbim despre omul Brâncuşi, exponent al sacrului, cuvintele sunt incomplete şi desuete uneori, deoarece ca om apare plin de contradicţii evidente, poate modest şi rezervat în gesturi de revelaţie, binevoitor şi prietenos în discuţii ocazionale despre Dumnezeu, calm şi predispus pentru meditaţia filosofică, alteori maliţios şi ironic faţă de prostie şi mediocritate, referindu-se la harul sfinţeniei prin sculptură şi prin sacrificiu, prin jertfă! Hâtru şi făcând haz de necaz, Brâncuşi Îl caută mereu pe Dumnezeu, iar în ironiile sale faţă de mediocritate, nu poate fi vorba de o răutate meschină. În anumite momente, el se arată a fi un gorjean iubitor şi iubăreţ care se respectă şi mai puţin comod pentru aristocraţi, gratulându-i cu injurii pe negustorii cicălitori sau pe colecţionarii pisălogi care veneau să-i «negustorească» lucrările ca pe nişte mărfuri. Pentru Arghezi, cartea în sine înseamnă treapta care atestă progresul, iar Arghezi o defineşte ca pe “hrisovul vostru cel dintâi”, adică dovada incontestabilă a existenţei, act de proprietate asupra propriei istorii şi asupra propriei credinţe. Într-o succesiune de imagini sacre şi acroşante, poetul vorbeşte despre naşterea poeziei ca despre un proces de germinaţie universală în care sunt posibile teribile metamorfoze, nu doar datorită efortului generaţiilor, ci şi graţie efortului şi meşteşugului poetic. Această germinaţie are ca punct de plecare o realitate adesea imundă, dar care păstrează, nealterat în ea, germenele creaţiei, mai ales că procesul creaţiei se constituie într-o adevărată alchimie care permite metamorfoze neobişnuite: sapa devine condei; brazda – călimară, graiul cu-ndemnuri pentru vite – cuvinte potrivite. Urmează geneza, nu mai puţin ascetică, a versului: “Şi, frământate mii de săptămâni,/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”.
Desigur, despre geniul brâncuşian, care prin întreaga sa creaţie monumentală a reuşit să transfigureze însuşi mitul creatorului îndumnezeit şi să confere operei sale artistice valoare de simbol care amplifică şi demitizează noianul veacurilor, se revelează, în acelaşi timp simplitatea formelor materiale adânc încrustate în marea neclintire a lemnului, a pietrei şi a metalului cu deosebire. Să avem în vedere, că după actul de naştere reiese că s-a născut la 19 februarie 1876, însă data de 21 februarie a fost recunoscută de către sculptor, prin aceasta înţelegând că personalitatea sa a fost puternic influenţată de mediul social din care a provenit, pe parcursul întregii sale vieţi dovedindu-se un creator cu contribuţii covârşitoare, unice şi inconfundabile, la înnoirea limbajului şi a viziunii plastice în sculptura modernă şi post modernă. (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA
