Educaţia…şi Lecţia de viaţă! -Bălcescu – istoric al «românismului» şi «panromânismului» – “Copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de «panslavism», mâine poate şi de «pangermanism», noi nu ne putem mântui fără numai opuindu-le «panromânismul»!

Mereu mi-am pus întrebarea care mă frământă şi acum, la vârsta senectuţii, privitoare la motivul pentru care mi-am ales ca temă a lucrării de licenţă la Sociologie: «Ideea de naţionalitate la Nicolae Bălcescu şi rolul ei în statuarea fundamentului sociologic al naţiunii române», pentru că dintotdeauna, dar, mai ales în anii studenţiei, m-a fascinat personalitatea lui Nicolae Bălcescu, un model emblematic de patriot adevărat, de istoric desăvârşit şi de om care şi-a dedicat întreaga viaţă propăşirii poporului român! Poate că în zilele noastre, noţiunea de patrie şi-a pierdut pentru foarte mulţi interesul,deşi e păcat acest lucru, pentru unii a devenit chiar un subiect de batjocură şi ironii banale, pentru alţii doar un pretext de populism politic şi de ieftină demagogie electorală. Din păcate, nici familia şi, mai grav, nici chiar şcoala nu mai cultivă în sufletul tinerilor valoarea cuvenită şi necesară pentru ca o naţiune să nu se degradeze şi să nu-şi piardă fiinţarea ei într-o lume globalizată! Desigur, că fără acest simţământ nobil şi înălţător, o adevărată Românie n-ar fi putut exista în decursul timpului şi al vitregiilor istoriei, cu voievozii care şi-au iubit patria, s-au considerat fiii ei şi ca fiind cei care erau datori s-o slujească mereu cu dăruire şi cu spirit de jerftă, de aceea, eroii neamului ne dojenesc din lumea de dincolo şi ne îndeamnă la trezire, printre aceştia, la loc de cinste afându-se marele istoric şi patriot Nicolae Bălcescu! Deşi se împlinesc aproape 171 de ani de la înmormântarea lui la Palermo, în Sicilia, modelul uman pe care el ni-l oferă marele patriot naţional rămâne impresionant, mai ales că el s-a născut în vremuri de încercare, cu vreun an şi ceva înainte de revoluţia lui Tudor, a rămas orfan de tată la cinci-şase ani, crescându-l o mamă văduvă, care a înfruntat vitregiile vremii, pentru a-şi apăra mica ei familie şi a o educa în spiritual dragostei de patrie!

,,Panromânismul, dar, trebuie să fie astăzi ţinta noastră comună de activitate”!
Încă din copilărie, Bălcescu şi-a dezvăluit însuşirile intelectuale şi o pasiune pentru studiul trecutului istoric al pământului românesc, mai ales că de la Ion Ghica, colegul său de la «Sf. Sava», aflăm o serie de lucruri despre faptul că între cei doi s-a legat o prietenie trainică şi de nezdruncinat care avea ca numitor comun dorinţa lor fierbinte de a fi ziditorii unei Românii adevărate. În sufletul său a încolţit dorinţa de a contribui la ridicarea ţării, dorinţă care însufleţea, de altfel, pe mulţi dintre cei care aparţineau generaţiei sale, iar, tocmai acest lucru l-a determinat pe Bălcescu să se înscrie în rândurile oştenilor din armata naţională renăscută, chiar să consacre problematicii militare primele sale studii istorice şi cu gândul de a trezi pe concetăţenii săi la afirmarea conştiinţei naţionale, a manifestării sincere a românismului, mai ales că din anii tinereţii, când nu împlinise 20 de ani, s-a implicat în acţiunea lui Dumitru Filipescu, tânărul fiu de mare boier care şi-a jertfit viaţa fără să şovăie pentru ca să fiinţeze un stat modern al românilor. Bălcescu a cunoscut rigorile detenţiei, ceea ce l-a făcut să mărturisească în anul 1850, în plină maturitate intelectuală, cu doi ani înainte de a trece la cele veşnice, că el şi-a «început viaţa intrând în închisoare pentru revoluţie», dar, mai ales, merită reţinute cuvintele sale prin care spune că: «închisoarea obligă ca şi nobleţea», dar, o închisoare pentru apărarea principiilor românismului, nu «pârnaia» care îi paşte astăzi pe mafioţii şi escrocii care şpăguiesc statul şi bugetul statului! Se ştie că după eliberarea din închisoare, Bălcescu n-a trăit decât pentru cercetările şi studiile sale istorice, pentru ţara nouă la a cărei construcţie voia să contribuie, uitându-se pe sine însuşi până la sacrificiu şi lăsând pe plan secund interesele sale. De altfel, ca ideolog şi ca fruntaş al revoluţiei paşoptiste, luptător intransigent şi neînfricat, Bălcescu s-a ilustrat şi a fost apreciat de către contemporanii săi pentru însuşirile deosebite de patriot adevărat, pentru dăruirea sa patriotică, întotdeauna luptând pentru colaborarea şi împăcarea naţiunilor, însufleţit de imaginea României viitoare! Suferind de o boală neiertătoare în acea vreme, a scris până în ultimele clipe ale vieţii lucrarea cea mai de seamă: «Istoria românilor supt Mihai Voievod-Viteazul», figura marelui voievod fiind un înălţător model prin jertfa pe altarul neatârnării şi unităţii românilor. De altfel, întreaga sa viaţă, Bălcescu şi-a dăruit-o României ce avea să vină, patriei la care visa, «românismului» şi «panromânismului», mai ales că de pe aceste poziţii s-a apropiat şi a slujit studiilor istorice, considerate de el un temei de reînălţare al poporului român! Iar, dacă «românismul», pentru Bălcescu, are sensul de luptă împotriva «ciocoismului şi fanariotismului», vizând aspectele vieţii interne ale contextului naţional de la mijlocul veacului al XIX-lea, cu implicaţii profunde în planul vieţii sociale, în schimb, «panromânismul» apare în viziunea sa ca fiind opus «panslavismului» şi «pangermanismului», cu un puternic accent pe latura politică a termenului şi cu simbolistica proprie a unei insurgenţe naţionale pe care ar fi indus-o la vremea respectivă Giuseppe Garibaldi, într-un plan european mai larg . De parcă ar fi un trăitor al zilelor noastre, dar în mod indubitabil, ca un geniu vizionar, Bălcescu deschidea paginile nescrise ale istoriei naţiunii române, când spunea că, totuşi, “copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de «panslavism», mâine poate şi de «pangermanism», noi nu ne putem mântui fără numai opuindu-le «panromânismul»! Pe lângă el vor alerga fireşte a se alia maghiarismul şi mahometismul, elemente eterogene în Europa orientală care spre a se păstra şi mântui au nevoie de dânsul. Panromânismul, dar, trebuie să fie astăzi ţinta noastră comună de activitate. Printr-însul se completă sinteza noastră revoluţionară” (N.Bălcescu, Scrieri alese, pag.113), oferindu-le oamenilor politici români de ieri, de azi şi de mâine acele «învăţături» pilduitoare şi mai ales reperele unei atitudini fireşti în frământata lume a începutului de veac şi de mileniu al treilea creştin, într-o societate siderată de flagelul terorismului şi de sindromul globalizării, cu noi şi surprinzătoare tentaţii de hegemonie pe harta geopolitică a lumii!

,,Printr-însul se completă sinteza noastră revoluţionară”!
Bălcescu îi recunoaşte cu francheţe lui Ion Ghica paternitatea termenului de «panromânism», aşa cum acesta din urmă îl concepuse, cu sensul de uniune a tuturor românilor! Lupta românilor pentru apărarea drepturilor lor naţionale, nu presupunea sub nici-o formă nesocotirea drepturilor altor naţionalităţi, iar în această privinţă «românismul» şi «panromânismul» înseamnă pentru Bălcescu “a dezvolta simtimentul naţionalităţii şi credinţa românului în el mai mult decât în streini” (N.Bălcescu, Opere IV, pag. 376), dar fără nici o umbră de resentiment sau de xenofobie, aşa cum ar putea specula unii dintre împătimiţii stafiilor trecutului. Prin sensul pe care l-a dat conceptelor de «românism» şi de «panromânism», Bălcescu îşi confirmă pe deplin calitatea de istoric obiectiv şi de gânditor profund al vremii sale, un democrat-revoluţionar cu vederi progresiste, un patriot înflăcărat şi un luptător neobosit pentru realizarea aspiraţiilor naţionale. Analiza concret-istorică şi sociologică, ştiinţific fundamentată, a celor doi termeni, nu face decât să întărească această opinie! E de la sine înţeles că nu putem dezvolta o astfel de abordare, fără a face referire la opera filosofului român, Constantin Rădulescu-Motru şi la lucrarea sa: «Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi», apărută în prima sa formă, în 1936, şi reeditată în 1939, în forma finală, în care aflăm că secolul al XIX-lea a fost “secolul legitimării popoarelor ca suveranităţi naţionale” şi unde românismul este identificat ca o nouă spiritualitate a veacului acestuia, ce izvorâse din curentul înnoitor care străbătuse Europa de la un capăt la altul, pe de o parte, iar pe de altă parte, mai însemna şi nevoia unor mari transformări în plan social, dar fără conotaţii misologice(ură faţă de raţiune) pe coordonate politicianiste, pentru că face parte din moştenirea sufletului românesc şi din matricea lui spirituală, deoarece simbolizează însuşirile psihice, afective şi intelectuale prin care un popor îşi afirmă propria lui personalitate, sintalitatea sa, cum ar spune astăzi psiho-sociologii! În concluzie, românismul este un spirit care adună la un loc românii şi-i apropie, îi uneşte, pentru că lumea materială şi multe dintre interesele lor meschine îi dezbină şi îi fac mai slabi şi mai vulnerabili în faţa vitregiilor istoriei. Românismul înseamnă, prin urmare, integrarea etnicului în universalitate şi multiculturalitate, pentru a pune în valoare o vocaţie istorică europeană, un concept cum nu se poate mai nimerit pentru strategia afirmării ţării noastre în Uniunea Europeană!
Profesor dr. Vasile GOGONEA