În data de 11 martie 2020, aşa cum am precizat anterior, în articolele consacrate acestui eveniment, în Aula Academiei Române a fost organizată o sesiune ştiinţifică omagială intitulată: «200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza», care, a prefaţat jubileul din 20 martie 2020, sesiune la care au luat cuvântul, printre alţii, şi Acad. Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, Preşedintele Academiei Române, care a pornit de la premisa că Academia Română are o datorie de onoare în a marca vieţile oamenilor importanţi ai acestei ţări, începând prin următoarele cuvinte: ,,De data aceasta, o vom face, în ciuda atmosferei de afară, cu mare bucurie şi încredere! Multă lume discută astăzi despre Unirea noastră de la 1859 şi ia în calcul drept cauze ale ei: «Primăvara popoarelor», adică, Revoluţia de la 1848, sau consideră că motivul declanşator, ar fi fost «Războiul Crimeii», din 1853-1856, înfrângerea Rusiei, Congresul de Pace de la Paris! Toate acestea sunt, categoric, demne de luat în seamă! Dar, multă lume uită «subiectul» chestiunii, adică, acest popor şi naţiunea română!
,,Alexandru Ioan Cuza rămâne o figură luminoasă a istoriei noastre”!
La 1856-1858, chiar dacă unele dintre marile puteri în frunte cu Franţa, voiau unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti, nu neapărat de dragul românilor, şi cu toate că prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunţat ferm, cu mijloacele democraţiei de atunci, pentru unire, Conferinţa de la Paris, cum se ştie, a dat problemei româneşti o soluţie parţială, prin formarea unei uniuni cu numele Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale, cu majoritatea instituţiilor dublate şi paralele. Aici, trebuia să se oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinţei naţionale, adică, a dorinţei românilor de a se uni pe deplin. Totuşi, atunci, n-a fost, aşa cum au vrut «stăpânii» Europei, fiindcă la scurtă vreme de la adoptarea Convenţiei de la Paris, de la 1858, românii aveau un principe, nu doi, iar apoi, prin grija acestui principe vizionar, aveau un guvern, o adunare legiuitoare, o capitală, o armată, iar, primul pas care a ajutat ceilalţi paşi a fost dubla alegere a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, deopotrivă la Iaşi şi la Bucureşti! Prin adoptarea acestei soluţii, trebuie să recunoaştem, şi-au intrat în rol românii, prin liderii lor înţelepţi de atunci, care s-au plasat împotriva prevederilor şi a aşteptărilor marilor puteri. Să nu uităm că încă înainte de 1848, Ţările Române aveau în occident, şi mai ales la Paris, cum se spune astăzi, un «lobby» excelent, creat prin bunul renume al tinerilor noştri studioşi, care nu învăţau numai «cravatei cum să-i facă nod», ci, se dovedeau, pricepuţi în ştiinţe, arte, vorbeau franţuzeşte impecabil, şi duceau renumele unui popor civilizat! Foştii revoluţionari de la 1848 erau atunci, foarte bine organizaţi! Ei au înţeles că alesul Moldovei, oricine ar fi fost el, trebuie impus cu orice preţ şi cu toate mijloacele la Bucureşti! Întâmplarea a vrut, soarta noastră favorabilă, destinul, Dumnezeu, în ultimă instanţă, ca acest ales al Moldovei, să nu fie oricine, ci, să fie unul providenţial! Fireşte, că dacă nu era naţiunea română, nu s-ar fi făcut unirea, dar, naţiunea a ştiut să aleagă atunci, un reprezentant extraordinar! Fundamentale, în acest sens, rămân cercetările lui Constantin C. Giurescu şi Dan Berindei, care ne ghidează şi astăzi în cunoştinţele noastre despre unire” a precizat Preşedintele Academiei Române.
«Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci, faptele lui cele mari»!
În continuarea alocuţiunii domniei sale, Domnul Ioan Aurel Pop a conturat profilul personalităţii Domnitorului Unirii, spunând, printre altele: ,,Alexandru Ioan Cuza s-a mişcat între Scilla şi Caribda! Pe de o parte, conservatorii nu voiau reforme mai deloc, liberalii, şi mai ales liberalii radicali, voiau o mulţime de reforme adânci şi în scurt timp, sau alţii voiau reforme aşezate, graduale, fără pripeală, cum îi place domnului academician Eugen Simion să pomenească, aşa de frumos, atunci când îl evocă pe Mihail Kogălniceanu. Câtă vreme Cuza a colaborat bine cu Mihail Kogălniceanu, un adept luminat al reformelor, domnia Sa a mers excelent. Apoi, au venit în jurul său alte glasuri, alte «încăperi» cum ar zice un scriitor occidental, lucrurile s-au stricat şi reproşurile s-au înmulţit. Domnul a luat, după marile sale măsuri, care rămân memorabile şi astăzi, şi unele sub influenţa noilor consilieri sau a impulsurilor de moment. Era încordată şi atmosfera din familia princiară, la un moment dat! După 2 mai 1864, Alexandru Ioan Cuza a instituit un regim de autoritate, care i-a nemulţumit, deopotrivă, pe liberalii radicali şi pe conservatori, dar, din raţiuni diferite! Ei s-au unit şi au format ceea ce a intrat în istorie sub denumirea de «monstruoasa coaliţie»! Şi spun «monstruoasă», pentru că era contra naturii şi nu avea alt scop decât detronarea lui Cuza, şi până la urmă, aceste întâmplări l-au obligat pe Domnitor să abdice! Dar, Alexandru Ioan Cuza rămâne o figură luminoasă a istoriei noastre! A fost Domnul care a aplicat cea mai mare parte din programul Revoluţiei noastre de la 1848, care a făcut cele mai multe reforme pe unitate de timp, şi care a deschis modernizarea României, accelerând sincronizarea sa cu civilizaţia europeană. Mihail Kogălniceanu, cel de care Domnul s-a detaşat în ultima parte a domniei, avea să spună la căderea lui Cuza: «Nu greşelile lui Cuza l-au răsturnat, ci, faptele lui cele mari»! Cuza, însuşi, la întâlnirea cu Eminescu, în exil fiind, a spus: «Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine, să trăiască România!», fapt care ne arată un simţ civic şi o responsabilitate pentru ţară, cum rar am mai avut! Cuza şi Kogălniceanu au fost doi oameni mari, făcuţi pentru momente mari ale istoriei noastre! Iar, dacă alţii, nu îl cinstesc în măsura în care se cuvine, Academia nu are dreptul să facă asta! N-are căderea morală s-o facă, pentru că proiectul «Societăţii literare» a fost gândit în timpul lui Cuza, cu voia lui şi la încurajarea lui! Deci, dacă avem o Academie, lucrul acesta se datorează minţii înţelepte a lui Alexandru Ioan Cuza. E drept că în vremea aceea, în Ţara Românească erau şi câţiva ardeleni de ispravă, şi ca ardelean, îngăduiţi-mi ca să-i pomenesc: August Treboniu Laurian, Alexandru Papiu Ilarian, Florian Aron, Ioan Puşcariu, Axente Sever, Aron Pumnul sau Ion Maiorescu, din care se va naşte Titu Maiorescu. Între ei se află Bariţiu şi Bărnuţiu, şi n-ar fi rău ca elitele politice de astăzi să urmeze exemplele lui Cuza, Kogălniceanu, Bariţiu şi Bărnuţiu, mai ales cel din urmă, ideolog şi dascăl la Iaşi, unde i s-a propus rectoratul universităţii şi a refuzat pe motiv că nu era «chiar de-al locului şi nu voia să tulbure ordinea din cetatea moldavă!». Toţi aceştia au un exponent al generaţiei lor, de după Bălcescu, şi acest exponent se numeşte Alexandru Ioan Cuza! Să-l cinstim cum se cuvine”, a încheiat Acad. Ioan Aurel Pop, în aplauzele entuziaste ale personalităţilor prezente în Aula Academiei Române!
,,Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul”!
Pentru că suntem la capitolul referitor la Academicianul Ioan Aurel Pop», în încheierea articolului de astăzi, merită să prezentăm câteva idei despre Cuvântarea Preşedintelui Academiei Române în ceea ce priveşte «Biserica în vremuri de restricții», în care ilustrul istoric apreciază că: ,,Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei. Creștinii ortodocși au în suflete și durerea de a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire. Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spații de cult, nu pentru slujbe și comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă. Iar credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor, ar putea asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc. Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici și cimitire, ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere. Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul ei malefic – ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității”, a încheiat Domnul Acad. Ioan Aurel Pop, ca un român adevărat şi ca un creştin adevărat! BRAVO, DOMNULE ACADEMICIAN, IOAN AUREL POP! FELICITĂRI, DIN TOATĂ INIMA!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
