După ce am constat cu surprindere şi chiar cu o vădită nedumerire că sunt uşor depăşit de universul mirific al acestei cărţi sugestiv intitulată: «Rătăciţi în Labirint», autor, prof. univ. dr. Lavinia Bârlogeanu, am observant că este o carte vie şi provocatoare, foarte bogată în informaţii clinice şi studii de caz, care ne demonstrează că miturile nu sunt nicidecum nişte «poveşti» depăşite, vetuste şi învechite, ci, sunt veritabile teme relevante ale vieţii umane, fiindcă ele ne deschid nişte căi de acces către transcendenţă şi către modele de viaţă, dezvăluind paradigme încrustate în tipare psihice care pot fi înţelese şi folosite efectiv în procesul de vindecare psihică! Esenţa acestei cărţi constă în faptul că se constituie ca o veritabilă «hartă» complexă şi irepetabilă a psihicului uman! Deschizând perspectiva unei abordări hermeneutice a traumei psihice, autoarea ne atrage atenţia asupra unor personaje emblematice precum: Oedip, Tezeu, Ariadna, Fedra, Icar, Perseu, Procust, Eros şi Psyche, Dionysos, Orfeu, dar şi către naraţiuni biblice precum referinţa lui Iacob şi cea a lui Iona, Don Juan sau Faust. În acest fel, autoarea recurge tema «Labirintului» pentru a prezenta o nuanţare şi o rafinare a unor concepte din universul psihanalizei, precum: omnipotenţă, narcisism, negare, retragere, proiecţie, identificare proiectivă, instinct, disociere, traumă, mânie, depresie şi altele.
,,Am fost martora unor vise pe care le visa cineva în mine”!
Oricum, acest remarcabil cadru universitar abordează în această carte o serie de teme care au fost în atenția domniei sale pentru o perioadă lungă de timp, deoarece ne mărturiseşte faptul că: ,,M-au bântuit încă de dinainte să încep formarea și să practic psihoterapia psihanalitică, mai precis, de prin anul 2006, dar și-au intensificat prezența tulburătoare după finalizarea lucrării «Diavolul în viziuni, povești și vise» (2014). Multe conjecturi și subiecte de reflecție mi-au invadat mintea, multe orizonturi neexplorate până atunci s-au deschis, am fost martora unor vise pe care le visa cineva în mine și, mai mult decât atât, m-am confruntat cu un episod biografic care mi-a dirijat viața pe o cale cu totul nouă”, subliniază autoarea, apreciind că ani în șir nu a știut «ce fierb, ce pun la cale» (Goethe) multe dintre zilele vieții și dintre nălucirile nopților sale, gândurile și insinuările minții, strigătul jalnic al sufletului sau tăcerea rece și copleșitoare care se lăsa asupra coşmarurilor vieţii sale, aidoma unui monument funerar. Din acest motiv, caută să prezinte în această carte «firul Ariadnei» care i-a frământat sufletul, refulând arhetipul răului, după care a urmat adevărata confruntare cu consecințele somatice și psiho-spirituale ale propriei sale îndrăzneli pe care nu le întrezărise atunci când scrisese «Diavolul în viziuni, povești și vise», o adevărată incursiune în universul oniric al absolutului! A scris unele episoade cu sentimentul trăitor al unui copil care a încercat oceanul cu degetul sau, mai precis, ca o fiinţă aflată în ipostaza unui nesăbuit sau a unui nebun care pătrunde într-o lume prin efracție, dintr-o curiozitate sau, mai degrabă, dintr-o tentație histrionică, fără a dispune de resurse, de apărări, de o strategie, de un ghid de orientare, iar, aşa cum era de așteptat, a urmat o prăbuşire pe care o consider, nu numai o angoasă, dar, mai ales ca pe o agonie fără extaz! În centrul tuturor acestor aspecte poate să fie plasată problematica conceptului de natură versus educație («nature vs. nurture»). În acest fel, genetic, fiinţa se pare că joacă un rol important în stabilirea clipei dominante, deoarece influențele culturale pot determina preferințele unui individ asupra clipei pe care o trăieşte, permițându-i acestuia accesul în cadrul comunităților umane! Se pare că stresul, alimentația sau expunerea la poluare încă din pântecul mamei pot condiționa moștenirea genetică a individului, a labirintului vieţii sale psihice, prin dovezi clare capabile să lege psihopatia de predominanța folosirii unei anumite facilităţii a universului rătăcirii psihice! Apare astfel posibilitatea ca oricare gene care ar fi implicate în procesul evolutiv, oferă ceea ce oamenii de știință numesc o «strategie alternativă a istoriei vieții», pentru aceia care le moștenesc. Personal, cred că sugestia lingvistică a lui Winnicott poate fi înțeleasă și validată intern de toți cei care știu ce înseamnă să te prăbușești sau care doar presimt și evită din toate puterile lor să ajungă în această situație dramatică, adică, cei mai mulți dintre noi şi dintre semenii noștri. Totuşi, în proximitatea arhetipului răului ne situăm cu subiectul prăbușirii, dar în altă cheie și în alt cadru. Acum, oamenii plutesc în derizoriu aidoma unei păpădii purtate și posedate de forțe aeriene spre nicăieri, pentru un EU de neînțeles! Ca atâtea altele dintre clipele care ne prăbuşesc… În măsura în care ne ajută să-i deslușim semnificația, psihanaliza ne duce și la confuzie, fiindcă generează neînțelegeri și uneori adevărate dispute între autorii care uzează de semnificații diferite, atunci când se referă la un «ego» îndreptat spre egoism! Asta e soarta tuturor fiinţelor care nu se străduiesc să alcătuiască sisteme de categorizare și nu sunt preocupate de ajustarea vocabularelor vorbitorilor competenți, a oratorilor preocupaţi de studiul evoluției semnificațiilor și a sensurilor de reconceptualizare.
,,Un episod biografic care mi-a dirijat viața pe o cale cu totul nouă”!
Deși are un corpus impresionant de cunoaștere, psihanaliza, care este «mama» din care se nasc toate psihoterapiile actuale, nu a fost preocupată de unificarea câmpului său vizual de cunoaștere pe criterii epistemologice, în ciuda tentativei întemeietorului său, Sigmund Freud, de a-i asigura un loc în marea știință a inconştientului. Totuși, actualitatea domeniului este marcată de tentative de unificare pe care nu doar că îmi propun să le evoc pe măsură ce vremea își va urma cursul, ci, caut să mă acordez la ele, dând glas unui crez personal, cât și colectiv! Pentru că în fond, ţelul oricărei vieți umane este întregirea, iar realizarea lui poate fi atât stimulată, cât și împiedicată de cultura timpului și a spațiului căruia îi aparținem. Divizarea, fragmentarea și prăbușirea sunt evenimente pe care, cel mai adesea, nu le putem controla, dar ceea ce facem cu ele ţine de responsabilitatea noastră! Acest lucru este valabil atât în plan individual, cât și cultural și social. Dacă în lumea în care trăim, cultura în orizontul căreia creștem este fragmentată, realizarea țelului individual al întregirii devine extrem de dificilă sau chiar imposibilă, din cauză că nu avem nişte modele unificatoare. Psihanaliza, ca disciplină a studiului inconştientului, este fragmentată nu doar din cauză că termenii limbajului circulă cu semnificații diferite, până la punctul în care chiar noțiunile care fac parte din nucleul dur al disciplinei apar cu semnificații diferite («eu», «sine», «inconștient», «disociere» etc.), dar și din pricina conflictelor care au determinat apariția școlilor și curentelor sau a filoanelor mari din gândirea psihanalitică. În concluzie, să spunem că pe lângă fragmentarea inițială între linia «freudiană» și cea «jungiană», au apărut orientări diferite, atât în școala de psihanaliză care exprimă luări de poziție care ne coboară într-un registru arhaic al relației tată-fiu, strămoș-moștenitor, ca şi cele care întrețin clivajul, astfel încât orice tentativă de unificare pare să rănească apartenențe și să genereze teroare, ca într-un fel de «Turn Babel» al psihanalizei, cu anumite rezerve serioase față de ideea că toate aceste școli sau curente pot, în sfârșit, să fie considerate stadii ale evoluției gândirii psihanalitice și că în tot ceea ce avem de făcut, important, nu este să alegem între ele, ci să procedăm la o integrare a lor, atât în plan teoretic, dar, şi în plan real, clinic! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
