Astăzi este Ziua Mondială a Educaţiei şi gândurile fiecăruia dintre noi se îndreaptă cu negrăită evlavie către aceia care au trudit până la sacrificiu pe altarul ştiinţei şi al procesului instructiv-educativ, neuitând niciodată că datorăm totul sau aproape totul acelora care ne-au călăuzit paşii pe calea formării şi desăvârşirii fiinţei noastre, însoţindu-ne pe tot parcursul procesului cristalizării şi configurării personalităţii noastre.
Educaţia, credinţa sănătatea şi apărarea sunt cei patru vectori fundamentali în configurarea unei societăţi normale şi civilizate
Specialiştii afirmă cu certitudine că educaţia, credinţa, sănătatea şi apărarea sunt cei patru vectori fundamentali în configurarea unei societăţi normale şi civilizate, iar la o privire atentă şi adânc pătrunzătoare, putem constata că acele ţări care cunosc perioade şi etape de criză prelungită în aceste domenii vitale pentru viaţa oamenilor şi pentru instituţiile statului se prăbuşesc şi parcurg situaţii destabilizatoare şi autodemolatoare. Cu părere de rău, constatăm că România post-decembristă şi parcă afundată într-o interminabilă perioadă de tranziţie, ne oferă imaginea unui învăţământ în continuă disoluţie instituţională, a unei credinţe în care predică şi persoane ce discreditează altarul sfânt al slujirii Lui Dumnezeu, a unui sistem de sănătate în care un copil nu poate fi operat din cauza lipsei instrumentelor medicale necesare, când oamenii mor cu zile, în sfârşit, imaginea unei armate în care înzestrarea şi dotarea cu tehnologie modernă se situează doar la capitolul promisiunilor neonorate. Dar, pentru că ne-am angajat să vorbim despre educaţie, pentru că există o zi mondială consacrată acestui domeniu, să analizăm cu discernământ ceea ce se întâmplă de la preşcolari şi de la controversata clasă pregătitoare, când pruncul nevinovat «evadează» din mediul familial cu părinţii traumatizaţi de spectrul sărăciei şi de perspectiva iluzorie a pricopsirii pe meleaguri străine, căutând speranţa într-o instituţie rigidă, în care se aminteşte mai mult despre grevă şi revendicări salariale, dar, mai puţin despre regulamentele de ordine interioară, în care se vorbeşte obsesiv despre «fondul clasei» şi despre banii strânşi de 1 martie, 8 martie, Paşte, Crăciun, Sfântul Nicolae etc., pentru că doamna sau domnul dau note sau calificative în funcţie de micile sau de marile atenţii pe care le aduc, plini de zel, părinţii. Dacă ai nenorocul că provii dintr-o familie cu venituri modeste sau te întrebi mirat, de ce să dai dascălului lucruri scumpe şi costisitoare, în locul unui buchet de flori, devii «vânat» şi pedepsit cu note mici, umilitoare, care nu evaluează pregătirea ta, ci, «atenţia» dată învăţătoarei sau a învăţătorului, mai ales că ţi se şopteşte că la gimnaziu favoritismele învăţătorilor vor dispărea. Lucrurile se complică aici, deoarece elevii sunt mai greu de stăpânit, regulamentele şcolare sunt întocmite «după ureche» iar învăţătura devine «floare la ureche» printre cercei! Desigur, anii de liceu constituie, pe bună dreptate, cei mai frumoşi ani ai tinereţii, mai ales dacă ai şansa de a frecventa cursurile unui colegiu apreciat, unde poţi întâlni oameni care să-ţi ofere modele deosebite în sinuosul proces de formare a personalităţii, care în perioada liceului cunoaşte multe şi semnificative transformări de formă şi conţinut. Necazul mare este că şi la acest nivel se perpetuează acele obiceiuri din clasele primare şi de la gimnaziu, poate ceva mai rafinate şi mai costisitoare, deoarece pretenţiile sunt mai mari şi se întâlneşte acelaşi tratament diferenţiat al elevilor, cu multe dezamăgiri şi frustrări care te fac să nu mai ai încredere în acest sistem de învăţământ care avea rezultate foarte bune cu ani în urmă! Cu ambiţie şi posibilităţi materiale, optezi pentru o facultate în care, dacă poţi ocupa un loc bugetat eşti bucuros, pentru că ai scăpat de plata unor sume imense pentru ceea ce o facultate din România poate oferi, iar orele petrecute în faţa uşii secretariatului fac parte din… acomodarea cu situaţia, mai ales că va începe lupta pentru păstrarea locului la buget, în cămin şi, cine ştie, poate obţii şi o bursă în afară. Conştiincios fiind, frecventezi cursurile, citeşti texte de seminar, răspunzi, te implici, dar, deodată constaţi că în sesiune, aceia care râdeau de tine că te trezeşti devreme şi mergi la cursuri, că studiezi la bibliotecă, primesc note mai mari decât ale tale, moment în care imaginea idilică a studenţiei păleşte şi te consolezi cu bursa mizerabilă pe care o primeşti (350-400 de lei), până te apropii de examenul de licenţă, după care te aşteaptă «bursa» locurilor de muncă. Gândindu-te la tot ceea ce ai trudit şi la ceea ce ai realizat, nu-ţi mai rămâne decât să nutreşti speranţa că şcoala românească are încă profesori care să-şi pregătească elevii buni chiar şi pe holuri sau în laboratoare dotate, că are copii care fac performanţă şcolară, indiferent de condiţiile lor materiale, dar, mai ales faptul că are adevăraţi dascăli care nu tratează diferenţiat elevii, cadre didactice care prin munca lor de «apostoli» cizelează caractere şi insuflă principii.
“Eu, când aveam putere, nu aveam libertate, acum am libertate, dar, nu mai am putere…”
Am conturat acest «mirific» tablou al educaţiei, pentru a rememora personalitatea domnului Titu Pânişoară, omul care în calitate de primar al Muncipiului Târgu-Jiu, venea deseori pe la şedinţele «Comitetului de cultură şi educaţie socialistă» Gorj, pentru a ne da sfaturi, cu glasul său liniştit şi aşezat, dar, mai ales pentru a ne demonstra că este un mare iubitor al educaţiei prin şcoală şi prin instituţiile de cultură! Nu ascund faptul că m-am bucurat încă de atunci de simpatia domniei sale, cu aceeaşi căldură cu care mă întâmpina mereu, până în ultimii săi ani de viaţă, ceea ce mă făcea să mă simt un privilegiat! Încă de atunci, îmi vorbea despre fiul său, acum domnul prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânişoară, un cercetător deosebit de valoros în domeniul teoriei educaţiei, ca o dovadă că dorinţa nestrămutată a tatălui s-a materializat în realizarea deosebită, ca om, a fiului său. Nu pot decât să-mi exprim, cu acest prilej, respectul pentru decizia domnului prof. univ. dr. Adrian Gorun, de a da numele «Titu Pânişoară» unui amfiteatru din facultate, ceea ce constituie un act de recunoştinţă şi de aleasă preţuire pentru omul care, atunci când îşi făcea plimbarea de dimineaţă prin faţa blocului unde îşi avea domiciliul, în dialogul cu o doamnă care locuia în vecinătate, i-a spus acesteia cu adâncă înţelepciune: “Eu, când aveam putere, nu aveam libertate, acum am libertate, dar, nu mai am putere…”! Ce cuvinte minunate şi de mare profunzime, ca o reflecţie profundă şi pertinentă despre puterea libertăţii şi despre libertatea puterii! Iată, în acest fel, am deschis paginile cărţii: «Putere şi libertate», Editura «Măiastra», Târgu-Jiu, 2016, aparţinând minunatului şi înzestratului condeier gorjean, Florian Văideianu, o carte la prezentarea căreia am cumpănit în mai multe etape şi după mai multe promisiuni neonorate până acum! Este un roman prin care a fost zugrăvită, nu doar viaţa unui Om de mare omenie, dar, care constituie şi tabloul unei epoci istorice frământate, poate mai mult decât o «metabiografie», aşa cum îl apreciază atât de frumos d-l conf. univ. dr. Ion Popescu-Brădiceni, pentru că în filele acestei cărţi se conturează o frescă a veacului ce a fost şi va să fie, iar Domnul Florian Văideianu este un «artist» al culorilor care mereu răzbat şi ne atrag până la seducţie prin frunzele anotimpurilor! Autorul romanului nu urmăreşte doar viaţa unui personaj important, aşa cum a fost d-l Titu Pânişoară, dar, mai ales modul cum «viaţa la ţară» a conturat portretul viitorului primar de municpiu, aşa cum a fost el previzionat în spusele Sevastiţei Filip, care îi spunea mamei d-lui Titu Pânişoară: “Să ştii de la mine, Tudoriţo, că acest copil va ajunge primarul Târgu-Jiului”, ceea ce însemnă că în pofida faptului că în multe momente viața culturală din România este marcată de mediocritate și de un complex al periferiei, din grădina satului gorjenesc răsar flori neasemuit de frumoase, chiar dacă ne suspectăm că frica de dezastrul neamului e o formă a egotismului şi a pesimismului care ne fac inima destul de împietrită şi ne împing să renunțăm la românism, pentru a ne inspira de o cultură importată! Florian Văideianu ne demonstrează că succesul demersului său de propagare a culturii românești prin personalitatea unui om de excepţie ca Titu Pânişoară necesită abandonarea condiției provinciale a operei sale și pătrunderea într-un spațiu de receptare universală. De asemenea, autorul ne convinge că menirea fiinţei umane, în această viaţă, dacă vieţuitoarele trăiesc unele în aer, altele în pământ, altele în apă, pentru ca omul, ca să fie om, trebuie să trăiască în cultură şi în cunoaştere de sine, în educaţie. Universul scriptural determinat de specificul vetrei satului românesc, dar, mai ales de calvarul periplului printre străini, al unicelor episoade care se derulează «călătorind prin viaţă» ne dovedesc şi mai mult, ce înseamnă «valea împlinirii», într-o armonie stilistică extraordinară şi greu de desluşit la o lectură superficială. Acele ipostaze ale d-lui Titu Pânişoară, de om de omenie, de om de acţiune şi de om de cultură, nu sunt identice cu vârstele biologice, ci, ele sunt şi succesive şi concomitente. Era om, şi când era tânăr, şi mai târziu, pe tot parcursul vieţii sale, fiindcă era depozitarul întregii învăţături din vremea lui, al educaţiei pe care a dobândit-o de la dascălii lui. Credem că d-l Titu Pânişoară, singur, ne-a transmis un testament ontologic, prin marea lui lucrare cărturărească, fiind conştient de marile daruri pe care i le-a dat Dumnezeu! Eroul cărţii domnului Florian Văideianu şi-a dus crucea, ca simbol al suferinţei, a cultivat în sufletul oamenilor iubirea şi a adus dovada că omul poate învinge prin suferinţă! Slovele acestei cărţi îşi află rădăcinile în contradicţiile dintre libertate şi putere, dintre necesitate ca manifestare a puterii şi libertate, contradicţii care funcţionează mereu în zone profunde şi controversate pe care le desluşim întotdeauna între ordine şi dezordine, între adevăr şi minciună, între bine şi rău, dar, depăşindu-le prin peregrinarea «de la Ana la Caiafa» a Domnului Florian Văideianu, condeierul binevenit în «scena» biografică a d-lui Titu Pânişoară, tocmai pentru a întregi portretul cercetătorului de documente, a omului care scria ceea ce gândea şi gândea ceea ce scrie!
Profesor, Vasile GOGONEA
