Atunci când se sfârşeşte viaţa aceasta pământească, abia atunci realizezi că nu eşti decât o fiinţă trecătoare, un biet suflet care se zbate în vuietul unei omeniri care-şi caută încă drumul spre Împărăţia Lui Dumnezeu, iar ultimul dumneatale cuvânt, Naşul meu scump şi drag, nu este altceva decât graiul patetic al sufletului, poate focul interior al Creaţiei divine sau Lumina Învierii care nu se stinge în cuvinte, pentru că-şi reaprinde flacăra în inima fiecărui om care te-a cunoscut şi te-a apreciat, cu toate cele pe care ţi le-a dăruit cu atâta slobozenie în Har, Bunul Dumnezeu! Poate, de aceea, unii cercetători ai Sfintei Scripturi se apleacă mai cu luare aminte şi cu osârdie asupra unor cuvinte ce pot fi spuse şi în felul următor: «Nu vă mai încredeţi, dar, în om, căci omul nu este decât o fiinţă ce respiră», şi indiferent de momentul istoric, chiar şi cea mai importantă persoană pe care o credem un prieten apropiat ca un frate, chiar şi cel mai spiritual om dintre noi, nu este decât o fiinţă ce respiră, iar singurul Eu în care se poate încrede cineva este doar Bunul Dumnezeu, fiindcă un om este doar propria suflare, iar când aceasta îi este luată, dacă este separat de puterea şi Harul Lui Dumnezeu, nu mai are nici măcar o singură speranţă pentru a mai putea respira vreodată. De aceea, de acolo, de sus, din Împărăţia Sa, întreabă Domnul: “Ce preţ mai are omul?”, chiar şi cel mai mare lider din punct de vedere politic, personalitatea de anvergură care a trăit vreodată, cel mai mare om din punct de vedere economic, chiar şi cel mai mare om din punct de vedere spiritual, deoarece, indiferent de fiinţa la care ne referim, aceasta nu este decât o fiinţă ce respiră, nu este decât «o vânare de vânt» ce există prin suflare!
«Lecția de viaţă» a devalorizării iubirilor din viața unui om, prin expunerea lor în public
De cele mai multe ori, ne place să credem că fiecare suntem nişte fiinţe mai degrabă tăcute, nostalgice şi melancolice, că şi tăcerile noastre poartă în ele explicații pe care viața nu ni le-a dat încă, reticențe și ezitări, și, mai ales, incompetența trăirii unor vremuri agitate, zgomotoase, rapide, poate invidia unor firi mediocre, aşa cum te-au încercat pe dumneatale, Nicolae Mischie, pigmeii care te-au şicanat şi te-au împuns cu săgeţi otrăvite, feţe palide gen «Costree» sau acel fost prefect care s-a cufundat în mocirla lui imundă şi bâlbâită, iar dumneata ai mers înainte cu mult curaj, fără să desluşeşti faptul că te-ai născut accidental, într-o lume cu sufletul făcut praf, unde oamenii nu mai cred în sfinţenie şi în cinste, când constaţi că nostalgia e cădere în gol și sensibilitate excesivă, iar legarea de trecut pare un fel de slăbiciune. Ai învățat dur «lecția de viaţă» a devalorizării iubirilor din viața unui om, prin expunerea lor în public, și-atunci, ţi-ai făcut din curajul nemăsurat o slăbiciune, fără să realizezi că în jur se bârfeşte, se complotează cu cinism, fără să-ţi dai seama cu adevărat, cum trebuie să fii, cum să ieși din zona ta de confort, cum să zâmbești și cum să agăți curcubee pe cer, și se vorbește mult, la portavoci ca să-ţi întăreşti partidul, tânjind chiar şi după libertatea omului de a fi un om aşezat şi la locul său, aşa cum te-au învăţat minunaţii dumneatale părinţi, Alexandru şi Maria Mischie, aşa cum i-ai învăţat pe copiii dumneatale, Alexandru şi Marionela, alături de mult încercata şi devotata soţie şi Naşa mea scumpă, d-na dr. Sanda Mischie! Aş vrea să plâng în tăcere, ca şi cum aş trage obloanele peste suflul unui strigăt care prelungeşte mereu clipele până la înmormântare, poate doar să mă întreb retoric: oare, de ce mor oamenii buni, înainte să le înceapă viața, cu mintea chinuită de boală şi uşor bulversată de ireversibilitatea timpului, poate uşor suprasaturaţi de inconstanțe, cu inima redusă la tăcere de o poezie superbă, dar și de răul răscolitor al acestei lumi?
Oamenii mari şi valoroşi încearcă mereu să umple tăcerile dintre ei
Aş dori acum, distinsul meu naş, simbol emblematic, să mă gândesc la vremea când te-am cunoscut prima oară, când mă onorai cu titulatura de «domnul inspector» la cultură, iar dumneata erai directorul Căminului cultural din Godineşti, când veneai la manifestări cu vestitul taraf de lăutari din comună, ca mai apoi, între 1977-1990, să te ştiu ca profesor la catedra de Istorie a Liceului Pedagogic din Târgu-Jiu și director adjunct, post pe care l-ai ocupat prin concurs, mai ales că deţineai şi funcția de Președinte al Comitetului Municipal de Cultură al municipiului Târgu-Jiu. Între anii 1990-1992, ai fost deputat FSN în Camera Deputaților din Parlamentul României și secretar al Comisiei Permanente pentru Învățământ, Știință, Tineret și Sport, apoi deputat FSN și PDSR în mandatul 1992-1996, păstrându-ţi funcția la aceeași comisie. Din 1996 și până în 2004, ai condus organizația PSD Gorj, fiind și Președinte al Consiliului Județean Gorj, fiind un om deschis şi receptiv la problemele oamenilor necăjiţi, prin dezvoltarea dialogului cu oamenii, în căutarea unor soluții acceptabile, lucruri care te-au 
făcut respectat ca o mare personalitate politică, culturală, istorică și socială în viaţa judeţului de la poalele Parângului. Ştiu că mi-ai vorbit despre lucrarea de Doctorat: «Viața și activitatea lui Grigore Iunian», despre cariera universitară la Universitatea «Constantin Brâncuși», la înfiinţarea căreia ai contribuit decisiv, motiv pentru care meriţi să-ţi poarte numele, măcar un amfiteatru din această instituţie academică. Ştie o lume întreagă că ai fost Senator din anul 2002 și Prorector al Universității «Constantin Brâncuși» (2004-2007), iar dintre cărţile valoroase pe care le-ai tipărit, merită amintite câteva: «Grigore Iunian și epoca sa»(1999), «Eclipsa»(1999), «Viața și activitatea lui Grigore Iunian»(1999), «Vasile Lascăr – reformator în administrația de stat»(1999), Editura Clussium – 2.000, Cluj, «Personalități gorjene de-a lungul istoriei»(Editura Fundației Premiile Flacăra, București, 2.000, «Județul Gorj, album monografic(2.000), «Istoria statului și dreptului românesc», (2.000), «Obștea sătească în județul Gorj» (2002), «Meșteșuguri tradiționale și meșteșugari gorjeni» (Editura Rhabon, 2003), «Monografia comunei Godinești»(2003), ca să nu mai amintesc şi despre articolele publicate şi studiile apărute în reviste de specialitate, nelipsind unul despre Deputatul și Senatorul Dincă Schileru, ai fost omul onorat cu multe premii și distincții naționale și internaționale, ca istoric, dar și ca om politic participant la diverse organisme ori simpozioane naționale și internaționale. Este o dovadă certă că oamenii mari şi valoroşi încearcă mereu să umple tăcerile dintre ei, pentru că, de multe ori, tăcerile dor al naibii de greu, fără ca eu să caut acum să fac apologia tăcerii care doare, la fel cum aş face și apologia tăcerii care cicatrizează, pentru că mult mai mult decât felurile în care se poate tăcea, fascinantă mi se pare tăcerea însăși, devenirea ei ca singularitate între paginile unei cărți marcate profund de accentele harului!
Copilăria și fericirea, dragostea și bătrânețea, magia și suferința sunt, în felul lor, ipostaze ale tăcerii
În aceste momente, încep să-mi stăpânesc lacrimile, dar, ştiu că tăcerea e a omului virtuos, așa cum iubirea e a omului îndumnezeit, mai ales că teoria tăcerii e dovada clară că limba română e o limbă a tăcerii sfinţite, aşa cum o simte fiecare dintre noi, în dulcele etern prin care a fost pecetluită de către toți cei care s-au amorezat de-a lungul vremurilor de ea, iar acum, ne învaţă să scriem litere de foc, de durere şi de regret, care ne binecuvântează cu această frumusețe dureroasă! De multe ori, omul explică tăcerea din interiorul unei surdități ancestrale, și tăcerea de lângă cel care a plecat spre cer, deci, tăcerea de la capul unui mort. Copilăria și fericirea, dragostea și bătrânețea, magia și suferința sunt, în felul lor, ipostaze ale tăcerii. E însă un proces ce implică un corp viu, fiindcă personificarea acestui mister al necuvintelor depășește granițele unui univers real, iar în timp ce mulţi vorbesc, fie pe rând, fie în același timp, tu ține-ți demnitatea și cufundă-te în adâncul tăcerii tale îndumnezeite! Ipostaza tăcerii poate fi văzută ca o călăuză a omului în simplitatea lui, cel care își lasă sufletul să se amestece cu privirea celuilalt, comunicând dincolo și dincoace de cuvinte și care știe că trecutul e mai periculos decât un prezent controversat! Tăcerile ascund, uneori subtil, alteori ironic, observații, sfaturi sau mustrări ce nu au cum să nu fie un cadru al regăsirii multora dintre noi. Societatea de astăzi apare ca un fel de oglindă a unui oraș contaminat de un virus prin care oamenii s-au trezit vorbind aiurea, mai ales că tăcerea nu a mai fost predată în școli și multe localităţi au ajuns să fie conduse de către persoane dintre cele mai limbute şi goale de conţinut. Superficialitatea unor vremuri în care viața se întâmplă contra cronometru e redată cu o justețe al cărei tragism vine din faptul că nici măcar pentru tăcut nu mai e timp, cu atât mai puţin, pentru cei care mor înainte de vreme! Poate că am să dau publicităţii interviurile pe care le am adunate în discuţiile cu matale, dragul meu naş, Nicolae Mischie, dar, acum, pentru dumneata, timpul din lume nu mai există, fericirea rămâne frivolă în prezentul oricărui om muritor, cât timp e abuzată verbal și spiritual, ceea ce înseamnă că merită să vorbim despre fericire, după ce am trăit în această viaţă a încercărilor şi a provocărilor de tot felul!
DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ ÎN PACE ŞI SĂ TE ÎNALŢE ÎN ÎMPĂRĂŢIA SA, NICOLAE MISCHIE!
G. VASILE
