Educaţia, încotro? (II)

Suntem prea grăbiţi în viată pentru a ne arăta interesul şi a manifesta preocupări pentru adevăratele probleme ale umanităţii, în ciuda faptului că materialul cu care se lucrează în sistemul educaţional este OMUL. Ştim că educaţia trebuie să modeleze sufletul, dar cum să-l modelăm dacă nu plecăm urechea la problemele reale ale omenirii?

Nu vom găsi niciodată metodele şi mijloacele potrivite pe care să le aplicăm drept corecţie socială, dacă nu permitem o dezvoltare dirijată constructiv a personalităţii umane şi nu reusim să înţelegem sufletul uman. Dar care ar fi aceste probleme reale? Să pornim de la ce ştim.

Ştim că în celula umană se regăseşte toată informaţia universului, în stare latentă, din care va fi utilizată pe parcursul vieţii doar o infimă parte, pentru că noi, singuri, ne antrenăm creierul unilateral. Câţi dintre noi au voinţa acerbă să caute, să caute, să caute ADEVĂRUL existenţial şi soluţiile optime pentru un trai civilizat? Câţi dintre noi se lasă ghidaţi în viaţă de acele simţuri cu care puterea Divină i-a înzestrat? Abia de aici se pune problema dezvoltării unei gândiri logice constructive.

Câţi dintre profesorii de azi au vocaţia necesară pentru a se putea numi dascăli, în adevăratul sens al cuvântului? Problemele de natură sufletească apărute pe parcursul vieţii care rămân nerezolvate, îmbolnăvesc creierul, dar noi ne mirăm astăzi că suntem o societate bolnavă?!

„Toate problemele au o soluţie. Important este să o găseşti”. (Legile lui Murphy)

Secolul vitezei a trecut prin noi cu viteza fulgerului, aşa încât s-au produs prea multe accidente, atât vizibile (v. circulaţia rutieră), cât şi invizibile (în creierul nostru). Am intrat în secolul exploziei informaţiei computerizate. Dar prea puţini ştiu să selecteze informaţia, s-o proceseze şi s-o interpreteze corect. Menirea educaţiei nu şi-a atins finalitatea nici în acest sector.

lar tehnocratul, care ca şi ceilalţi oameni ai planetei, utilizează doar o mică parte a creierului sau (dezvoltată într-o direcţie unilaterală „cu ochelari de cal”), este prea orb ca să realizeze că evoluţia umanităţii l-a izolat deja în abisul pe care singur şi l-a săpat. Şi mare îi va fi mirarea când oamenii simpli vor găsi – tocmai datorită simplităţii lor existenţiale – răspunsurile la toate întrebările… aşa cum un copil a indicat locul semaforului, pentru a putea fi văzut de toate maşinile. Când a fost întrebat: „unde să punem becurile astea pentru a le vedea toate maşinile?”, el a răspuns: „În cer!” Şi cât de simplu era…

Un proaspăt deţinător al diplomei de maturitate, când a fost întrebat ce părere are despre articolul „Educaţia încotro?”, din Gorjeanul de miercuri, 7 oct. a.c., a răspuns fără nicio ezitare: „Sincer, cine a scris aceste rânduri nu a pus bine problema, este agresiv. Din câte înţeleg eu, cei corupţi se încăpăţânează să fie în continuare aşa, iar cine a scris se încăpăţânează să lupte împotriva celor mulţi, fără să ofere soluţii.” De aici se naşte o altă întrebare: Oare de ce oamenii consideră agresivitate punerea în ecuaţie a problemelor existenţiale într-o manieră directă, într-o luptă faţă în faţă? Poate pentru că s-au obişnuit să facă totul pe ascuns, ca şi cârtiţa în subteran şi nu mai văd Lumina?

Când eu am terminaţ liceul, m-am simţit uşurat, dar debusolat. Încotro mă îndreptam? După o vreme a venit revoluţia şi apăsarea sufletească s-a spulberat. Toţi am avut revelaţia speranţei împlinite care însă ne-a ocolit. De ce? Poate pentru că undeva noi am greşit ceva şi Dumnezeu ne-a pedepsit? A urmat epoca stresului, corupţia şi-a intrat în drepturi, devenind o stare patologică. Astăzi îşi arată colţii pe faţă, fără nici un ascunziş. lar „într-o lume paralelă”, religia şi slujitorii ei au încercat din răsputeri echilibrarea balanţei. Dar cum să reuşească, bieţii de ei, în condiţiile în care traseiştii „lumii celeilalte” au năvălit ca barbarii exact pe talerul care nu trebuia? Şi noi ce facem?

Deşi realizăm că am greşit, că am scăpat frâiele, privim neputincioşi şi o luăm la sănătoasa sau ne arătăm iritaţi peste măsură că cineva are curajul să spună lucrurilor pe nume. Fugim, în loc să ne asumăm răspunderea, să căutăm şi să găsim împreună răspunsuri şi soluţii. Oare recunoaşterea greşelilor noastre, asumarea responsabilitaţii, corectarea greşelilor nu era tot o componentă educaţională? Ba da, însă atitudinile şi reacţiile negative aplicate de dascăli copiilor când aceştia greşeau, au sădit în ei nevoia de a se ascunde, de a minţi, de a fugi de responsabilitate. Oare spiritul muncii în echipă nu trebuia dezvoltat tot în şcoală? Hm! Dar mai există spirit de echipă? No comment… Ce am semănat, aia culegem: Buruiana cu colţii de aur pe care şi-i arată astăzi victorioasă, mândră de trofeul său (alias corupţia). Depinde de noi dacă dorim să o stârpim sau nu, şi când ne propunem „erbicidarea”…

Eşuăm atunci când nu folosim greşelile din trecut în scop constructiv (scopul în care dascălii corectează extemporalele). Greşim când le folosim drept pretext pentru reproş, deoarece ne creează o stare de spirit distructivă, căci mai degrabă această atitudine ascunde frustrările cu care educatorul a intrat în sistem şi pe care acesta şi le exprimă pentru a-şi compensa lipsurile generate de posibile abuzuri din copilărie, posesivitatea, setea de putere, etc. Dacă un dascăl ceartă copilul ori de câte ori acesta greşeste, apoi îl jigneşte, fără să încerce să îl corecteze arătându-i unde şi ce greşeşte, nu face decât să îl demobilizeze, sădindu-i în suflet sentimentul vinovăţiei, al neputinţei, în niciun caz sentimentul responsabilităţii.

Analizarea greşelilor umane, înţelegerea cauzelor producerii lor şi corectarea acestora înseamnă performanţa care va conduce spiritul uman către ideal, către perfecţiune. Condiţia esenţială pentru o echipă care doreşte elaborarea unor programe vizând progresul societăţii o reprezintă îndreptarea atenţiei către scopul în sine, acela de a ieşi din impasul în care ne aflăm, nu către tertipuri murdare menite să discrediteze un membru/ echipă.

Discrepanţele dintre produsul educaţional finit si cerinţele pieţii se adâncesc. Este foarte interesantă această combinaţie – ipostaze care se bat cap în cap: produsul educaţional (omul care a trecut prin instituţii de educaţie de diferite niveluri) ajuns pe piaţă se vinde singur, şi la propriu, şi la figurat, dar totuşi refuză falsul. Mai pe îneţeles, eu ajung la maturitate cu o anume educaţie, îmi găsesc menirea, ajung la putere, adică într-un punct-cheie din care pot direcţiona finanţele, dar refuz să aloc fonduri sectorului educaţional pentru că subconştient mă declar nemulţumit de modul în care am fost educat (ca în situaţia traficului cu tablouri false). Asta înseamnă că totuşi, oamenii îşi doresc calitate, dar „cumpărând” o dată un produs „fals” (educaţia necorespunzătoare), se feresc să îl mai cumpere a doua oară, mai ales la un preţ exorbitant.

Şcoala tradiţională românească se doreşte a fi modernă. Noile paradigme ale educaţiei există, avem reperele, dar noi le folosim? Nu! De ce? Pentru că fie nu ne interesează, fie nu le înţelegem, fie nu „ne adaptăm cu uşurinţă acestui mediu”, fie nu ştim cum să aplicăm metodele pe care le avem sub ochii noştri… Poate că viteza secolului trecut a depăşit limitele legale şi nu ne-a permis însuşirea corectă a informaţiilor. Dar examenele le-am trecut cu brio, pentru că poliţia nu şi-a făcut treaba şi nu a amendat pe nimeni pentru acest aspect (v. cotele corupţiei)… lar justiţia a fost prea ocupată să salveze corupţii, în loc să se autosesizeze…

Răsplata de acum vizibilă pe care educatorii generaţiilor ajunse la maturitate o primesc astăzi sunt: ura din partea generaţiilor educate, decredibilizarea sistemului educaţional în faţa întregului popor, dezinteresul politicienilor pentru alocarea de fonduri în educaţie, refuzul guvernanţilor de mărire a salariilor profesorilor, înflorirea corupţiei, extinderea crizei educaţionale la nivel mondial. Şi singurul vinovat al acestor lucruri îl reprezintă neştiinţa noastră de a ne conduce viaţa…

S.O.S.!

Ce-ar fi, dragi copii, să daţi o mână de ajutor? Să scrieţi fiecare ce vă place şi ce nu vă place la şcoală? Ce consideraţi voi că este bine şi ce este rău? De ce există elevi care chiulesc, care nu învaţă, care bea, care fumează, care se droghează, care fug de acasă sau renunţă la şcoală? O condiţie: nu folosiţi numele vostru, nici al profesorilor. Pentru a nu avea nimeni de suferit.