Cărturarii români, din toate timpurile, s-au aplecat cu acribie asupra locului şi rostului umanizant şi socializant al educaţiei şi şcolii. Este neîndoios că educaţia, şcoala face oameni de caracter, cu cunoştinţe şi superioară conştiinţă, cu religie şi virtute, cu moralitate în purtări. Educaţia, învăţătura micşorează numărul făcătorilor de rău.
Indubital, în EDUCAŢIE (şi caligrafiem cu majuscule, căci fără acest tip de acţiune umană, de intervenţie ori direcţionare, fără această categorie de căpătâi a psihopedagogiei nu există creştere, hrănire, cultivare intelectuală) se cade a fi realizată reforma reală, profundă, radicală, o reformă care să zguduie sistemul, şi nu modificări de mântuială, la o cafea, care nu ajută, ci mai mult înceţoşează procesul. Dacă nici acum, cu majoritate de 70% în Parlament nu se reuşeşte, nu mai există speranţe. Instrucţia şi educaţia se degradează. Şcoala alunecă, funest, pe râpa abruptă a sumbrului con de umbră. Zăbovesc asupra unui proces care, se pare, a fost dat uitării, acesta neintrând, cel puţin până acum, în discuţiile dintre guvern şi sindicate: centrarea procesului instructiv-educativ pe elev (student). Pachetul de reforme înscris în Codul Educaţiei ar trebui astfel gândit şi aplicat, încât să ţină seama de multitudinea configuraţiilor şi structurilor profesionale, curriculare, psihopedagogice individuale şi de interesele elevilor şi studenţilor. Codul Educaţiei cu necesitate trebuie supus dezbaterii publice (proces în care crede cu democratică şi ştiinţifică convingere ministrul Educaţiei), astfel încât acesta să poată fi discutat şi amendat. Este imperios necesar ca acesta (codul) să nu se rezume la un simplu Revulament ce stipulează drepturile, obligaţiile şi sancţiunile aplicabile elevilor, decanilor şi rectorilor, care, cu certitudine nu va avea efect şi, în nici un caz unul pozitiv asupra reformării sistemului Educaţiei ce se vrea mai performant şi conex la problematica socio-economică de astăzi şi de mâine.
Meandrele sociale, istorice, ştiinţifice, deontologice, spirituale care ne reverberează, cotidian ne demonstrează peremptoriu că sunt necesare reglementări şi norme persuasive care să schimbe relaţia dintre cadru didactic şi elev/student, dintre învăţăcel şi educator. Procesul didactico-educaţional trebuie să se întemeieze pe deschidere şi libertate, întrucât numai în prezenţa acestor doi piloni poate fi stimulată creativitatea elevilor/studenţilor. Oare, Codul ţine seama de aceste două componente? Cu ce anume ar trebui început? Şcoala, mai ales universitatea, ar trebui să regândească mentalitatea vetustă privitoare la riscul şi neconformismul profesional-ştiinţific şi demiurgic.
Desigur, cu investiţii masive în infrastructură. Intră aici construirea spaţiilor didactice necesare, care să asigure practicarea, la standarde europene, a activităţilor didactice curriculare şi extracurriculare. Trebuie avută în vedere suprafaţa necesară unui elev/student, la care acesta are dreptul atunci când participă la cursuri, lucrări practice, când merge la bibliotecă, la cantină, la cămin, la baza sportivă, laboratoare, ateliere, precum şi la dotarea acestora cu aparatură şi maşini unelte de ultimă generaţie şi cu tot ceea ce ţine de logistica modernă, totul raportat la numărul de elevi şi studenţi existent. În acest sens există un optim care trebuie asigurat prin investiţii. Asigurarea acestor indicatori va conduce, necondiţionat, la schimbarea condiţiilor de mediu. Odată optimizat, mediul va obliga elevii/studenţii, corpul didactic şi personalul ajutător să se adapteze adecvat. Este exact ceea ce trebuie pentru manifestarea şi dezvoltarea creativităţii. „Veţi crea, veţi avea; nu veţi crea, nu veţi fi” (O. Onicescu). Acesta poate fi drumul către obţinerea performanţei. Oare se pun astfel de probleme dilematice în Codul Educaţiei?
În cazul în care nu vor fi avute în vedere aceste principii şi interogaţii (şi multe altele, derivate din ele) riscăm, nici mai mult, nici mai puţin, culmea!, formarea „omului nou”, a acelui om la care visa defunctul regim, adică omul care se dezvoltă şi obţine performanţă prin excesul de zel al unor cadre didactice împătimite de muncă şi al elevi, studenţi, dispuşi să lucreze neostoit, numai şi numai pentru a dovedi că se poate şi aşa.
Este necesară schimbarea mentalităţii, a modului de a gândi şi acţiona. Noua mentalitate trebuie să vizeze şi calitatea procesului de învăţământ, să se întemeieze pe acceptarea de către corpul didactic a ideii că procesul instructiv-educativ trebuie centrat pe elev/student şi nu pe profesor. În sfera instituţiilor de învăţământ, elevii/studenţii trebuie consideraţi atât „parteneri”, cât şi „clienţi”. Eforturile conducerilor de şcoli, facultăţi şi universităţi, precum şi ale cadrelor didactice se impune a fi dirijate spre satisfacerea trebuinţelor elevilor şi studenţilor.
Codul Educaţiei trebuie să ţintească o reformă profundă şi schimbarea mentalităţii în acest domeniu vital pentru progresul socio-economic şi spiritual. E posibil ca acest Cod al Educaţiei să poarte imperative şi temeiuri pentru şcoala dorită a fi instituţia care face omul OM, cu dor de ştiinţă şi cultură, OAMENI luminaţi, iubitori de carte, de ordine, de muncă, adevăr, dreptate, cunoaştere şi libertate.
Prof. univ. dr. Grigore DRONDOE
