Educaţia…şi Lecţia de viaţă – Ce mai avem, când “Toate legile lasă loc de interpretare”?

85

Nu putem şti cât de mare jurist este autorul acestei expresii descumpănitoare sau cât de politizată şi de pătrunsă de moralitate poate fi socotită cariera sa profesională, dar, această declaraţie şocantă a lui Augustin Zegrean, Preşedintelui Curţii Constituţionale, depăşeşte un simplu cadru teoretic al oricărei presupuse analize conjuncturale, pentru că îndoiala carteziană a lui “Dubito, ergo cogito” se dovedeşte doar o simplă constatare de rutină moştenită de undeva din memoria veacului, din moment ce starea justiţiei din România poate fi trecută la capitolul “Divertisment” sau la rubrica spectacolelor de sezon din stagiunea de toamnă a Circului “Globus”!

O mai hotărâtă recunoaştere a valorilor juridice şi a interpretării legilor!
Fără nici o îndoială că Educaţia, virtuţile sufleteşti, bogăţia morală sau tăria de caracter sunt tot atât de importante “bunuri” câştigate în ultima vreme pentru ieşirea noastră din criză, dar dacă vom vorbi cu optimism despre reforma morală a societăţii, mulţi dintre noi vom afla că în linii mari, criza economică din aceşti ani dezvăluie nu numai greşeli în zona economică, ci ridică multe semne de întrebare asupra ideologiilor politice care domină lumea contemporană. Încă mai există un capitalism prezent în multe state care consumă mai mult decât produc, precum există ideologii ale statului excesiv social, care susţin condiţia de asistat pe scară largă sau care induc oamenilor o stare generală de pasivitate sau de “mobilizare” pentru a consacra absenţa de la urna de vot! O strictă şi necesară reformă morală a societăţii presupune o mult mai hotărâtă recunoaştere a valorilor juridice şi o reconsiderare a modului în care sunt privite şi interpretate legile juridice! Numai cadrul strict juridic nu are darul de a produce o foarte bogată reflecţie asupra condiţiei sociale a omului modern, dar mulţi dintre noi caută să răspundă unor provocări precum piaţa liberă, proprietatea individuală, solidaritatea intracomunitară, politicile fiscale ale statului. Personal, mă consider unul dintre aceia care cred că piaţa este o realitate naturală, nu o invenţie a unui timp istoric determinat, iar liberalismul, dacă este aplicat schimburilor economice, conduce la mult mai multă libertate şi prosperitate decât dirijismul atotştiutor al birocraţiei statale. Pe de altă parte, criterii aplicate ordinii materiale nu pot corespunde vieţii spirituale, mai ales că nu tot ce avem nevoie pentru a trăi decent poate fi cumpărat sau negociat în chestiuni care privesc sufletul nepieritor al omului. Capitalismul trebuie conectat la etică printr-un exerciţiu zilnic de înfrânare sau de autolimitare, pentru a-şi atinge cu adevărat scopul, dar putem aprecia că marea criză economică se datorează iresponsabilităţii statelor care au consumat mai mult decât au produs, impunând o jurisdicţie care oferă posibilitatea de a interpreta legea în funcţie de interesele de grup. Dacă astăzi, în materie de ştiinţă, progresele omului sunt considerabile, în ceea ce priveşte educaţia, lucrurile lasă mult de dorit, mai ales când constatăm că moralitatea vieţii personale şi publice are un preţ tot mai mic, iar omul devine tot mai ignobil şi vulgar în panta decăderii sale morale.

Săracii pot fi cei care au depus votul referendumului în urna sărăciei!
Învăţătura pe care o propune respectul faţă de lege a creat civilizaţia şi cultura europeană, care au dat vieţii omului un sens superior, transformând-o şi înnobilând-o cu acele valori care s-au dorit mai întâi respectate prin domnia legii. Cu siguranţă, despre educaţie şi valoarea ei în societatea românească din trecut şi din perioada contemporană se pot avansa diferite idei şi opinii, dar dincolo de orice punct de vedere argumentat, fiecare dintre noi descoperă faptul că sub aspect juridic şi moral, pe coordonatele unui trend educaţional evident, sistemul juridic reflectă ordinea firii, mai ales dacă sesizăm că noi toţi tranzacţionăm câte ceva, în fiecare minut al vieţii noastre. De multe ori, comentariul despre domnia legii şi despre faptul că nimeni nu este mai presus de lege se numeşte schimb de idei, iar premisa de la care plecăm este că din această dispută aproape sterilă, o societate a sloganelor egalitare pleacă de la imperativul rectificării nedreptăţilor produse de schimburile naturale dintre cetăţeni. De la protecţionismul tradiţional se ajunge însă uşor la asistenţialismul încorsetat de norme juridice, în timp ce simpla proclamare a statului de drept încurajează oamenii autonomi, de sine stătători, cu iniţiativă şi cu putere de muncă, mulţi dintre ei capabili să-şi protejeze şi să-şi înmulţească proprietatea privată, în timp ce statul social încurajează pasivitatea şi neimplicarea în problemele de fond ale societăţii. Dar, oare, ce mai înseamnă compasiunea pentru cetăţeanul apăsat de abuzul săvârşit prin aplicarea ambiguă a legii şi cum poate să “lucreze” compasiunea, ca sentiment esenţial al omului postmodern, în lumea noastră românească, în actuala conjunctură socială? Desigur, pentru a vorbi despre compasiune, trebuie să vorbim, în mod fundamental, despre sărăcie material şi spirituală. Or, aceasta din urmă, nu se lasă a fi citită din unghiul strict al penuriei materiale, mai ales dacă vom desluşi faptul că omul sărac este cel căruia îi lipseşte ceva sau, mai exact, cel pentru care lipsa a devenit un mod de viaţă acceptat. În viziunea multora, săracii pot fi de mai multe feluri: cei care cerşesc cuminţi banul la intersecţii, cei care se răzbună pe soartă, semeni şi societate prin furt, lene sau alcoolism, cei care au depus votul referendumului în urna sărăciei, cei pe care inteligenţa nu îi ajută prea mult sau cei care suspină neîncetat după cercetarea modului în care se poate trăi decent, dacă “Toate legile lasă loc de interpretare” şi sistemul juridic devine un fel de alba-neagra unor magistraţi numiţi pe criterii politice.

Suspiciuni la verdictul Curţii Constituţionale privind demiterea lui Băsescu!
Iată suficiente motive pentru care justiţiabilii nu trebuie priviţi ca o masă indistinctă, ci mai degrabă tipologic, plecând de la relieful unic al fiecărei individualităţi. La rândul lor, justiţiarii vor fi întotdeauna cu ei înşişi, fără să proiecteze în afară acelaşi tip de sărăcie legislativă plină de ambiguităţi, pentru că fiecăruia îi va lipsi ceva personal. Domnia legii doreşte să învingă penuria materială, dar mai ales sărăcia disperării, a resentimentului, a invidiei, a blestemului care retează aripi, care blochează imaginaţia şi care produce un lanţ de falimente sociale. Cum poate fi tratată această dimensiune negativă a corupţiei din sfera justiţiei? Pentru unele persoane, unul dintre leacuri este virtutea compasiunii, cea practicată de bunul samaritean, mai ales dacă persoanele din sistem vor admite că unele forme de a judeca nu pot fi limitate exclusiv la domeniul filantropiei sau al carităţii voalate. Există aspecte negative implicate de lupta acerbă pentru dreptate, iar în ultimă instanţă, de încleştarea specifică oricărui neo-darwinism social depinde soluţia la actul de dreptate. Deşi virtutea creşte exclusiv pe solul libertăţii, o minimă redistribuire a soluţiilor din balanţa dreptăţii ar putea acoperi absenţa corupţiei guvernamentale, golurile create de accidente personale ori de neşansa din viaţa multor oameni. Faptul că “Toate legile lasă loc de interpretare” pledează simultan pentru îmbrăţişarea meritocraţiei şi pentru cultivarea solidarităţii, dincolo de orice suspiciune privind verdictul Curţii Constituţionale în legătură cu demiterea lui Traian Băsescu! Într-o societate umană, oricât de primitivă, cu oameni normali, fireşte, cel puţin până în zilele noastre, educaţia generală joacă un rol esenţial, iar educaţia juridică joacă un rol de supravieţuire. Etiologii susţin că, într-un fel sau altul, până şi animalele se ocupă de “educaţia” progeniturilor, ceea ce înseamnă că Educaţia este o necesitate, dar la oameni este şi o datorie asumată. În situaţii speciale, de calamităţi, de exemplu, sau de războaie, când se întâmplă sau se urmăreşte distrugerea unor comunităţi umane, este suficientă perturbarea instituţiilor educaţionale care s-au format cu timpul, uneori după multe secole sau chiar după milenii şi cu multe sacrificii, pentru ca societatea să fie condamnată la dispariţie! Pentru a avea o educaţie juridică solidă, prin care oamenii să răspundă curajos şi eficient la abuzurile unor procurori capabili să-i ancheteze pentru că au votat la referendum, să privim şi să analizăm carenţele majore ale sistemului educaţional românesc, structurat pe principiile pedagogice adoptate în ţările europene, unde se mai “poartă” disputele dintre pedagogii de orientare herbartiană în legătură cu importanţa, pentru învăţământ a logicii şi a psihologiei, şi prioritatea în predare a uneia dintre ele. Principial, interesul pentru aceste discipline este determinat de preocuparea educaţională pentru gândirea raţională, dar şi pentru viaţa sufletească.

Dictonul “unde-i lege, nu-i tocmeală” impune şi o educaţie a minţii!
Avem convinegerea că aici se evidenţiază pregnant importanţa logicii şi a psihologiei pentru învăţământul românesc, în modul în care se vorbeşte despre domnia legii şi despre legitimitatea statului de drept! De aceea, cred că sunt justificate protestele profesorilor faţă de excluderea acestor discipline predate de către absolvenţii facultăţilor de filosofie şi psihologie, dar care se predau şi în ţările pe care le tot imită reformatorii noştri. Pentru a judeca în mod corect aplicarea legii şi a sentinţelor unor instanţe de judecată, aceste discipline, indiferent de profilul gimnaziilor şi liceelor (abandonat în zilele noastre), sunt discipline pregătitoare pentru ceea ce numim “fiinţa umană”, pentru mintea şi sufletul elevului, pentru gândurile şi simţămintele viitorului cetăţean al statului de drept! Logica ne ajută la disciplinarea gândirii, la descoperirea incorectitudinii, a incoerenţei, a sofismelor şi a falsurilor, care astăzi ne-au inundat, pur şi simplu, toate domeniile de activitate, iar acolo unde este minimalizată psihologia, s-a spus demult, se cuibăreşte superstiţia, care înfloreşte sub forma vrăjitoriei. Elevaţia învăţământului românesc a cunoscut apogeul între cele două războaie mondiale, după contribuţiile hotărâtoare ale lui Spiru Haret, din perspectivele psiho-pedagogiei moderne a claselor de vârstă, bazate pe criteriile dezvoltării fizice, fiziologice, psihice şi intelectuale ale copiilor, ale adolescenţilor şi ale tinerilor. Gruparea pe clase de vârstă era cunoscută din cele mai vechi timpuri şi aplicată peste tot, iar perioada naturală de diferenţiere, după vârsta de opt ani, se făcea din patru în patru clase. Am făcut această mică digresiune de la tema de faţă, pentru a întări ideea că dictonul tradiţional, “unde-i lege, nu-i tocmeală” devine tot mai mult o problemă de educaţie a minţii şi a comportamentului omului! Tocmai pentru că a început noua sesiune de bacalaureat, faţă de situaţia dezastruoasă a educaţiei din zilele noastre, dovedită la examenele de bacalaureat, vom înţelege mai bine, ce s-a întâmplat în câţiva ani, cum a fost prostit un popor întreg prin sloganuri ieftine şi prin politizarea excesivă a sistemului educaţional şi a sistemului juridic! De aceea, merită să-l întrebăm pe domnul Zegrean, oare, ce mai putem fi noi, oamenii acestei ţări, când “Toate legile lasă loc de interpretare” iar oamenii nu mai înţeleg aproape nimic din ceea ce se întâmplă?
Profesor, Vasile GOGONEA
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here