1. Armata ucigașă
Trecea prin dreptul soarelui sau prin dreptul lunii; pe sub nori ori pe sub stele. Cu mitraliera în mâna dreaptă ori, când obosea, pe umărul drept. Gânduri negre i se buluceau în creier. În cerul gurii i se scurgeau balele unei anxietăți paralizante. Parcă era unul din personajele, din „Infern”-ul lui Dante. Rațiunea se clătina, căci, atunci când își va împușca dușmanii, cel care va decide va fi iraționalul.
Era pace în patrie, deocamdată, deși zvonuri teribile ajunseseră la urechile soldaților și ofițerilor chemați sub arme. Dar el se instruia cum să-și omoare frații, surorile, rudele, nașii, finii, nepoții, vecinii, prietenii. Trecea cu pașii șovăitori peste tranșeele inundate căci peste zi plouase potop, plânseseră norii: o grozăvie, un prăpăd. Eu cel care redactez acest oratoriu parcă-l văd: cu barba înspicată, cu vestonul găurit deja de gloanțe sub manta. Oh, da, era erou și nu știa asta întrucât îl lovise năpasta.
2. Dreptul de a trăi
Dictatorii demenți atât știu: să declanșeze războaie, cu-o ură fanatică, fratricidă, împotriva lumii libere, în contra umanității care crede încă în democrație (fie ea cu destule bube coapte, din cauza corupției și-a avariției hulpave, în cap și cu pete pe pielea bătucită de atâtea iluzii pierdute, de atâtea tratate încălcate de către nemernicii șefi de state: împărați, regi, țari, președinți, premieri, unii, vai, niște scelerați posedați de paranoia Puterii în haznalele ei puturoase, maligne.
La graniță, două popoare înfrățite cândva [de maladia ideologică comunistoidă (sic!)], se omoară între ele, reciproc dezavantajos și dezastruos, Federația Rusă vrea să radă de pe fața pământului o Ucraină care se dorește occidentală, normală politic, în Uniunea Europeană (și, de ce nu? cândva!, în NATO). Consecința unui asemenea deziderat e cumplită: cei invadați își plătesc cu viața dreptul de a trăi în demnitate și prosperitate, decizându-și soarta în nume propriu, (ci nu, oh uciși mișelește de șleahta lui Putin Exterminatorul sub comanda căreia Ucrainei i s-au răpit teritorii întregi, i s-au distrus orașe și sate, păduri și fântâni, școli și grădinițe, uzine și grâne, străzi și instituții, azile și biblioteci, teatre și cinematografe, blocuri și discoteci, uite așa cu vreo câteva mii de rachete, drone, tancuri, avioane, sub loviturile cărora cu căzut secerați milioane de ostași civili: bărbați, femei, copii, bătrâni neputincioși, închinându-se la un Dumnezeu care i-a lăsat pradă, făcându-le pe plac Atotputernicilor autocrați îndiavoliți, armatelor ucigașe bolșevice, trimise și ele la moarte de-o Moscovă descreierată dormind însă (somnul născând teribilii monștrii inimaginabili, precum: Hitler, Mao, Lenin, Stalin, Che Ghevara, Fidel Castro, Franco, Mussolini, Horty și câți alții de-aceeași teapă cu ei: criminali precum Samosa, Bokassa, Gheorghiu-Dej, Pinochet.
3. Dincolo de hotarele cu grâu
În noaptea aceasta de joi spre vineri, gândul mi se îndreaptă spre Basarabia lui Ștefan cel Mare și Mihai Eminescu, Dabija și Suceveanu, Anton și Cimpoi, Vieru și Leonida Lari, Ciocanu și Vasilcău. Pleoapele mi se închid, e deja dimineață. Și mâine e o zi. Cum întrebând dincolo de hotarele cu grâu în loc de ceață, dincolo de durerea unui fiu ce-și părăsește părinții ca să plece la oaste, adevărul despre încolțirea oricăror semințe din fructul copt în mărul spulberat de o bombă sovietică e un miracol.
Iată de ce aștept mereu să răsară din palmele mele un oraș cu bulevarde inundate de-o maree de liniște, asediate de-o tornală de splendoare, ninse de-o frumusețe paradiziacă. Iar teza mea (de doctorat în culorile curcubeului) despre speranță a victoriei lângă statuile oierilor pe drumurile lor intramontane prelungindu-și veghea la poduri și punți peste prăpastia istoriei postmoderne (căscată – hău neantic – în inima unui miez vulcanic) în pământul Ucrainei în mare primejdie aflându-se, în care sângele surpându-se ziua, noaptea minții (a unora) anulându-le fără-de-milă setea de foamea de-a muri de bătrânețe în casă, lângă vatră cu focul inspirându-i vreunui bard vreo schiță, de epopee – precum cea de față – pe care-o calcă în zori miorițele plaiului-raiului scăpat de flagelul războiului.
4. Scara Perfecțiunii
Cum numai fântânile au în respirație sensul pe care toți oamenii pământului l-au învățat: pacea sufletului și Rațiunea guvernând marea desenându-și portretul pe umbrele pescarilor, e vremea să milităm – și năpraznici cavaleri de-i nevoie – pentru Pacea Planetei, pentru supraviețuirea ei, pentru Sănătatea ei profitabilă Omului Viu, seara întâlnindu-ne strămoșii.
Și cum, înfrunta-vom din zborul nostru statornicului Râu ce susură de două mii de ani pe sub Moara de Grâne și de Poezie de la Brădiceni pe care eroii dacogetolatinității coboară în corăbiile lor consemnând, cu gesturi voievodale, unirea acestor ținuturi și Câmpii îngemănate cu fundamentele rosturi ale Existenței fără-de-sfârșit, la gura izvoarelor de Timp, cum suntem deocamdată îngroziți de războiul interetnic al Rusiei în Ucraina, oftez: străvechiul ritual al împrejurării zace aproape muribund în oglinzile ochilor strălucitoare în bătaia gloanțelor (deloc cum fluturi, ori cum albine strângând polenul miraculos al fânețelor necosite).
Trupurile rigidizate ale combatanților căzuți în bătălie vor lumina pustiita țară ca niște făclii ale biruinței finale. Trec carele cu pere și struguri pe lângă ei să-i strângă la loc într-un eden ca miezul piersicii dulce și alb.
Aș vrea pe nimeni să nu îndemn la supunere, dar prea s-au înmulțit cei care pier de tineri. Aș vrea un scut uriaș ca să urc Scara Perfecțiunii fără teama de săgețile ce m-ar putea doborî în puhoiul de dedesupt ce se prăvale de-a dreptul din iad.
5. Solidaritatea organică
Iată ce scria G.W. Hegel despre pace: că este rezultatul înălțării din libertatea cu caracter particular la pura universalitate a libertății în conștiința de sine și în sentimentul de sine al esenței spiritualității. Hegel denunță / demască bunul-plac violent, furia distructivă, nălucirea haotică a imperialismului, lipsa de conținut substanțial a autocrațiilor, atâtea complicații, războaie, răzbunări perfide, răsturnări și prăbușiri care de ipso et de facto s-au desfășurat în afara istoriei; căci istoria egal pace, moralitate, iubire, bogăție nesfârșită de pronunțări juste.
Vasile Conta consideră că pe calea progresului cea mai importantă e solidaritatea organică între indivizi. Războiul e păgubitor raporturilor diplomatice, relațiilor comerciale, legăturilor juridice, ajutorării mutuale, schimburilor culturale etc.
Nikolai Berdiaev dezvăluie criza umanismului, dezagregarea chipului uman, sfârșitul culturii și civilizației în Asia, Africa, Europa, America (de Nord, Centrală, de Sud) ș.a.m.d. Dezagregarea chipului uman a adus umanității două calamități antisociale: socialismul retrograd (cu varianta distopică a comunismului), bazat pe cumplita subjugare (specifică, vai, și Rusiei, și Chinei, și Iranului etc.), contrară proceselor eliberatoare ale <> acelor procese care au eliberat individualitatea umană. Dar nici anarhismul nu cunoaște și nu poate să admită bucuria creației libere, dezinvolte, a prisosului liber, alteritar, entuziast.
Altfel PACEA, starea normală oferă acea libertate care distribuie bucuria plenară a înfloririi individualității creatoare, opusă terorii războiului chinuitoare, sumbră, în care individualitatea umană se ofilește și piere și în care are loc o scindare, libertatea transformându-se în violență, în genocid apocaliptic.
Numai în condiții de pace, omul poate fi demiurgul unei realități superioare, dincolo de limitele timpului și ale istoriei. Iar această <<superioară realitate>> s-a realizat în natura ARTEI deoarece arta, ca pisc al creației umane, are în manifestările ei superioare un caracter simbolic. Realizarea simbolică a artei este dovada chemării omului spre o altă realitate mai înaltă. Calea libertății e grea și tragică, deoarece cu adevărat, nimic nu e mai responsabil, mai eroic și mai chinuitor decât calea libertății.
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor și gazetar
