Editorial – De ce ar citi copiii o carte

198

Cum să-l determini pe un copil să citească măcar o carte pe săptămână? Vorba lui Shakespeare: „Aceasta este întrebarea!”, pe care deocamdată o las suspendată în aerul înțelegerii. Adie un vânt plăcut, dinspre antici, dinspre renascentiști, chiar și dinspre moderniști, bate încontinuu ca să-mi țină mereu încordat arcul de interes.
Dar orizontul de așteptare ale copilului trebuie desigur – așa-mi grăia magister ludi al meu Eugen Negrici – contrazis. Tresărirea orgoliului din libertatea infantilă: aceasta este metoda, deocamdată noncritică; deoarece – subliniez – copilului trebuie să-i fie stârnit exercițiul plăcerii. Aceasta vine de la sine, survine, țâșnește ca un izvor proaspăt dintr-o crăpătură în munte, lovit de Moise, cu o bâtă din lemn noduros și tare în esență.
Barthes, Poulet, Genette, Eco speculau cu-o bucurie jucăușă o des-ființare a vechilor interpretări, pledând pentru o transsubstituire a plajei cu / de semnificații genuine încă, rămase eventual chiar neexplorate de specialiști ori pur și simplu de relectori (recititori adică din dublă perspectivă: paradigmatică și sintagmatică). Or, acest imperativ este singurul care-ar sta neclintit în fața întrebării precum un sfinx transmitologic (adică adecvat contextului).
Măria Sa Copilul își începe viața prin a cădea în lume; care inițial îl bulversează, îl zăpăcește, îl sperie până la a plânge în dese reprize… lacrimogene. Deocamdată e uimit de tot ce i se arată. Dar el își amintește, ca prin vis, de poveștile pe care părinții lui i le spuneau fiind încă în pântecele matern, protejat, prizonier al Edenului Originar, ivit dintr-un miracol al Naturii (un spermatozoid fecundând un ovul: o litotică facere a corpului uman, menit să devină o hiperbolă a Deveninței).
Deci cu ce debutează actul lecturii de literatură? Cu o gramatică a comprehensiunii realității care va permite formarea abilităților de a recunoaște semnele textuale care fac perceptibile calitățile intrinseci discursului și lumii reprezentate.
Ținta oricărei educații și instrucții este integrarea problemei valorilor pe calea creativității personalizate de la școlar la școlar în funcție de flexibilitatea gândirii, fluidității (sau fluenței asociative), meditația divergentă originală, curajul de-a încerca (sau de a-și asuma gustul riscului), creativitatea (adică formarea spiritului creator); științarta autoevaluării (după vârsta de 14 ani). „Capul unui om de talent – scria Mihai Eminescu – (capabil de creație deci) e ca o sală luminată, cu pereți și oglinzi. Din afară vin ideile într-adevăr reci și indiferente, dar înăuntru ce societate, ce petrecere găsesc!”
Gramatica comprehensiunii iscă, precum flacăra din jarul de sub spuză, o gramatică a fanteziei; aceasta cuplează sufletul copilului la o logică dublată de o fantastică grație căreia copilul va practica arta descoperirii și arta inventării de povești.
O carte „clasică” (deci extrem de valoroasă) acționează asupra funcției imaginației și asupra tehnicilor care o stimulează. Capacitatea creatoare a copilului încă latentă se activează conștientizând ce forță de eliberare poate avea cuvântul; acesta, la rândul său, destupă activitatea expresivă a limbajului și aduce în emulație munca artistică de a proiecta, a da sens, a transforma realitatea dată într-o altă realitate: estetică (E+M+I). întregul are forma unui trinom fantastic în care E și M sunt norma și I: arbitrul creativ ca intervenție a întâmplării. În munca scriitorului, axa selecției se proiectează pe axa combinației. Rămâne doar ca fantezia, priceperea și pasiunea fiecăruia să verifice unitatea metodei, s-o perfecționeze, s-o reinventeze mai ingenios, mai subtil, mai captivant; întrucât copilul dacă nu are geniu are ingenuitate; el intră în rezonanță cu tot ce vede; întâlnirea lui cu acest tot nu-i altceva decât vibrație.
„În joc și prin joc” – citez dintr-o carte a soților Mircea și Ana Petean: Ocolul lumii în 50 de jocuri creative (editura Limes, Cluj-Florești, 2010, pp. 5-8) – copilul învață să se situeze adecvat față de lume, însușindu-și o atitudine caracterizată prin dinamism, curiozitate intelectuală, plăcere de a fi inventiv, voință de victorie, nonconformism. În joc și prin joc, acest copil își descoperă resursele interioare precum și căile și mijloacele de a și le manifesta punându-și la lucru fantezia; descoperă resursele limbii române dar mai ales descoperă literatura (poezia îndeosebi) învățând s-o iubească și chiar s-o producă, fascinat de miracolul creației, cea mai înaltă justificare a ființei umane care a știut altfel să se autodepășească, să-și fundamenteze condiția de libertate și putere creatoare, să trăiască și nu doar să supraviețuiască. Iată cât de serios și profund poate fi jocul în gratuitatea și inocența sa. Conștiința superiorității, sentimentul autenticității; satisfacția reușitei îl însoțesc firesc.”
Dacă ar fi să recomand copiilor o carte le-aș contrazice orizontul de așteptare cu „Micul prinț” a lui Antoine de Saint-Exupéry, dar și „Alchimistul” de Paulo Coelho, ambele fiind cărți simbolice și abia apoi de ficțiune / dicțiune, în care limbajul literar se adresează mai întâi inimii și pe urmă rațiunii. Oricum, doar limbajul simbolic e unicul mod de-a atinge Sufletul Lumii (adică inconștientul colectiv). Tâlcul e la vedere: deseori jocul e mai pedagogic decât înțeleptele scrieri ale oricărei epoci.
Acest editorial se vrea / este o invitație la aplicarea Scrierii Imaginative.
Din literatura română, aș propune universului de receptare, al copiilor, cartea „Dumbrava minunată” a lui Mihail Sadoveanu și romanul „Fram, ursul polar” al lui Cezar Petrescu. Motivația: cea intrinsecă: autolegitimarea povestirii, cea extrinsecă: frumusețea inefabilă a regimului imaginației și invenției transtextuale.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.