Poet din stirpea celor care se manifestă cu infinită grație într-un infinit de limbaj, critic şi teoretician literar fabulos, care urmăreşte, vânează, defineşte, cu o energie care ar merita, poate – ştiu eu? o cauză mai bună, o fantasmă numită transmodernism, Ion Popescu Brădiceni, unul dintre bunii mei prieteni gorjeni, alături de Lazăr Popescu, este, mai presus de orice, creator de mitologie literară.
Cine nu a păşit în celebra Moară de grâne şi de cuvinte din Brădiceniul natal; cine nu s-a rugat în bisericuţa cât o nucă, nu a zăbovit măcar o clipă într-o băncuţă din sala de clasă unde a învăţat buchile însuşi Brâncuşi, nu a citit măcar un poem în curtea pensiunii Brâncuși (se putea numi altfel?!) din Peştişani şi nu a dezbătut soarta literelor române în zilele noastre la Biblioteca ”Christian Tell” din Târgu-Jiu, cu prilejul Serilor de literatură de la Brădiceni, are tot atâtea pricini de a regreta pierderea șansei de a pregusta fructul miezos al unui mit. Unul care nu ar fi întreg dacă nu aş evoca, acum şi aici, vizita la casa părintească a fantastului meu prieten.
Trecem pe lângă suspomenita Moară de cuvinte, intrăm în curtea înierbată, apoi pătrundem în casa vopsită în tradiționalul albastru mieriu. Sunt două cămăruţe joase, bucătărie, cămară şi tindă. Mobilier ţărănesc. Pe mese, câte o farfurioară cu fructe. La una din mese scrie Ion al meu. Şi are spor, nu glumă, de vreme ce scoate câte trei-patru cărţi pe an, spre disperarea unora dintre amici.
Dar mie unuia îmi place casa, aşa modestă, curăţică şi mirosind a vechime dată cu busuioc şi levănţică. Ion simte asta şi, generos, îmi propune să vin aici oricând şi să scriu ori numai „să stai şi să cugeţi”, zice zâmbind parşiv.Vă invit să pătrundeţi şi să zăboviţi, cu folos, vă asigur, în noua casă de cuvinte, cel puţin la fel de provocatoare, dacă nu şi mai abitir decât cele de dinainte, a lui Ion Popescu-Brădiceni.
Mircea Petean
