În Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXVI-a după Pogorârea Sfântului Duh (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina – Luca 12, 16-21) găsim învăţături de o neasemuită înţelepciune în care se arată cât de greu şi de amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osândă primesc cei care îşi pun deseori nădejdea în cele lumeşti, fără a face milostenie din averile lor, spre a câştiga în felul acesta mila Lui Dumnezeu.
Pilda nu se referă la un om anume, cu o identitate distinctă şi cu un profil conturat al personalităţii sale, ci, este vorba despre bogatul care iubeşte lăcomia nesăţioasă, veşnic nemulţumit şi nemulţumitor spre a fi conturat nemilostiv, care, ajuns într-o stare vădită de robie a sufletului prin supunere faţă de demonul bogăţiei şi al avariţiei, îşi simte sufletul dependent şi supus plăcerii de avea bunuri materiale nemăsurate, atât de amăgitoare şi atât de trecătoare ca vremea aceasta!
“Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele”?
În toate timpurile, omul s-a frământat mereu pentru a avea strânsă agoniseală cu orice preţ, fie din vâltoarea trebuinţelor trupeşti de orice clipă, fie din grija pentru traiul de mâine şi de mai târziu, poate şi din speranţa că prin avere putem stăpâni împrejurările în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa, bogăţia fiind ţinta către care au năzuit toate dorinţele şi străduinţele omeneşti. Una dintre învăţăturile desprinse din Pericopă ne arată la câtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, prin cuvintele: “Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina…”, dar,ne întrebăm, oare, pentru care pricină a rânduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El, ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească din belşug, ca văzînd mulţimea roadelor sale, să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunăvoie să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi. Dar vedem că bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: “Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?”. Iată, oameni buni, în ce grijă păcătoasă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit, văzându-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: “Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”! Dar, spre surprinderea noastră nu prea mare, Doamne, câtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice apăsat de vremelnicie: “Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?”, etalând nedumerirea nedreaptă şi grija nebună! Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: “Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sunt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi de azi pe mâine”! Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a Lui Dumnezeu şi că Dumnezeu o dă cui voieşte spre Marea Sa Bunăvoinţă!
Întrebuinţarea averii pierde sufletul omului!
Grija cea mare a bogatului se rezuma doar la faptul că nu are unde să-şi pună roadele sale, nicidecum să milostivească pe cel nevoiaş, pentru că el a dezlegat nedumerirea şi grija sa doar prin stricarea hambarelor şi să facă altele mai mari pentru ca acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale. Aşadar, tot omul care adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima sa de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela, nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gândeşte nicidecum la aproapele, credem că unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cât adună mai multă avere, cu atât se demonizează şi se face mai departe de Dumnezeu, pentru că mai adînc se scufundă în grijile cele viclene ale veacului de acum şi dintotdeauna. Totuşi, poate e bine să ştim că nu toată bogăţia este spre osândă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mântuieşte mai uşor decît cel sărac ce se lipeşte 
cu mintea şi cu inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mănăstiri, case de oaspeţi, spitale. În acest fel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mântuiau înaintea multora. Deci, să înţelegem bine, că nu averea pierde sufletul omului că toate sunt create bune de către Bunul Dumnezeu, ci, întrebuinţarea ei se dovedeşte rea, ca şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăcerile trupeşti. Cred că nimeni dintre noi, nu se poate considera astăzi bogat şi stăpân absolute pe averile sale. Toţi suntem aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru, adică, în tăria credinţei, în viaţa curată, în râvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui.
Lăcomia este numai un păcat al trupului?
Mulţi dintre înaintaşii cei înţelepţi şi dintre părinţii noştri aveau averi puţine şi copii mulţi, dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu sfântă rugăciune şi cu mulţumire, ca înaintea Lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi, cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie, a doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mănăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa lor, iar cea de-a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi, ca să se roage pentru ei. Câtă înţelepciune şi smerenie în aceste fapte! Se ştie că lăcomia este un păcat capital şi constă în pofta nestăpânită de a mânca şi a bea peste măsură, precum şi în dorinţa de a aduna multe bogăţii. Lăcomia este un păcat al trupului, “aşa cum sunt: adulterul, desfrânarea, necurăţia şi destrăbălarea” (Galat. 5, 19). Prin lăcomie, ca şi prin desfrânare, omul se abate de la adevăratul rost al firii şi cade în neorânduieli care îi distrug viaţa. Este îndeobşte ştiut că organismul nostru are anumite trebuinţe, dictate de imperativul supravieţuirii, care sunt satisfăcute prin anumite alimente pe care le consumăm zilnic. La animal, instinctul de conservare funcţionează fără devieri şi exagerări, pe când la om, foamea şi setea pot degenera în pofte nesăţioase, în lăcomia pântecelui şi în beţie. Lacomul se dovedeşte mai lipsit de minte decât animalele, căci acestea încetează de a mai mânca şi bea când s-au săturat, pe când omul stăpânit de lăcomie preschimbă plăcerea care însoţeşte satisfacerea trebuinţelor fireşti, din mijloc necesar în scop în sine, urmărind permanentizarea ei, ceea ce înseamnă încălcarea ordinei fireşti. Deviere de la linia firească este şi plăcerea de acumulare de bunuri, spre a le face izvor al desfătărilor josnice (îmbuibare, beţie, desfrâu etc.). Şi într-un caz şi în altul, lacomul se dovedeşte egoist, o fiinţă monstruoasă, care abuzează de bunurile vremelnice în dauna semenilor şi a propriei şi adevăratei sale fericiri.
“Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală acolo”!
Nu facem un secret din faptul că lăcomia, sub toate aspectele ei (îmbuibare, beţie, iubire de avuţie etc.) este un păcat ucigător, exercitând o lucrare de întunecare a sufletului, chiar o înnebunire a lui, cum este cazul bogatului căruia i-a rodit îmbelşugat ţarina. De aceea Mântuitorul spune: “Luaţi seama de voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi de grijile vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34). În concluzie, credem că lăcomia este un păcat greu de înlăturat. Cu cât se apropie moartea, această josnică patimă se înfige mai adânc în sufletul nostru, pentru că s-au văzut lacomi gârboviţi, cu puterile sleite, privind deznădăjduiţi la comorile ce rămân în urma lor şi la bunurile de care se despart. Scriitorul H. de Balzac, în romanul “Eugenie Grandet”, povesteşte despre bătrânul Grandet care, fiind în agonie, privea la aurul dinaintea ochilor săi, spunând: “Asta mă încălzeşte”. Fiica, plângând, îngenunchează şi-i zice: “Tată, binecuvântează-mă”, dar el îi spune: “Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală acolo”! Aşadar, lacomul, oricare ar fi faţa lui şi oriunde s-ar afla, îşi are psihologia lui, un fel deformat de a vedea lucrurile. Este nesuferit propriei sale familii, este împotriva legării de prietenii, arţăgos cu vecinii, mizantrop, rău conducător al propriei sale persoane, plin de griji şi cu insomnii. Deşi îmbelşugat cu de toate, oftează ca un lipsit şi se chinuie cu un suflet bolnav. Observăm că, în toată frământarea sa, omul Evangheliei noastre este singur, pentru că nu înalţă gândul său la Dumnezeu, nu cere nimănui ajutorul şi nu caută sfatul celor din jur. Într-adevăr, el nu împărtăşeşte nimănui planurile sale, ci gândeşte întru sine, doar pentru sine: „Aceasta voi face: «Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»“. Nu ne este greu să urmărim toate accentele egocentrice: „sufletul meu“, „hambarele mele“, „bunătăţile mele“, ca o dovadă a sărăciei, nicidecum a bogăţiei sufletului său!
Prof. Vasile Gogonea
