Dumnezeu vindecă sufletul bântuit de viforul demonilor

242

calchedonPericopa Evanghelică a Duminicii a cincea după Rusalii, cea a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic şi a Vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei, ne revelează adevărul cât se poate de pilduitor, că desăvârşirea duhovnicească a fiecăruia dintre noi depinde întotdeauna de modul în care omul este capabil să lupte împotriva forţelor răului. Numai Dumnezeu este

Cel care vindecă sufletul bântuit de viforul demonilor, iar mintea lipsită de credinţă naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. De multe ori, mintea rătăcită a celui care se îndepărtează de credinţă sau nu crede în minuni, cere o minune învederată, dar când aceasta i se dăruieşte, îndatorând-o să se plece credinţei, demonizatul nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale Lui Dumnezeu. Această Pericopă este o învăţătură creştină care ne cheamă pe toţi să ne cercetăm profund mintea şi sufletul şi să păzim cu sfinţenie poruncile Domnului!

“Mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos”!

La Sinodul al IV-lea Ecumenic, desfăşurat în anul 451 în localitatea Calcedon, s-a încercat să se lămurească problema importanţei naturii umane a Lui Iisus Hristos, deoarece această problemă nu era în întregime lămurită, impunându-se cu acuitate şi problema organizării Bisericii creştine. În şedinţa a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericească a celor două firi din persoana Lui Hristos, prin următoarea mărturisire de credinţă: “Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în Dumnezeire şi Preaslăvit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi deofiinţă cu noi, după umanitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu, s-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după Dumnezeire, iar ca om s-a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi şi pentru mântuirea noastră din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat şi neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi întâlnindu-se împreună într-o singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor noştri”. Sinodul a elaborat şi un număr de 30 de canoane, unul dintre cele mai importante fiind canonul 28, care confirma fixarea rangului de întâietate pe care îl are Patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunoştea papei un loc de onoare, dar afirma şi egalitatea scaunului din Noua Romă – Constantinopol cu cel din Vechea Romă. Împotriva acestei hotărâri se va ridica papa, care nu recunoştea canonul, dar şi ceilalţi patriarhi de Alexandria si Antiohia. Ultimii doi îşi justificau poziţia prin faptul ca erau scaune apostolice şi prin renumele şcolilor lor de teologie. Prin canonul 28 se stabilea şi aria jurisdicţională a Patriarhiei de Constantinopol, care cuprindea diocezele: Tracia, Pontul şi Asia, la acestea adăugându-se teritoriile din afara graniţelor Imperiului.

„L-au dat pe Dumnezeu afară din hotarele lor”!

Toţi cei care prin harul Lui Dumnezeu ne-am născut în dreapta credinţă şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, să credem că Singura cale mântuitoare pentru oameni este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi în învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura Lumină adevărată şi nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască! Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”, nu conduc la adevărata cunoaştere a Lui Dumnezeu şi la naşterea din nou, prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la demonizarea sufletului. Noi, creştinii, care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie care nu crede în Sfânta Treime. De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi, ieşind biruitoare şi dovedind originea ei dumnezeiască. Printre nenumăratele minuni, pe care le-a săvârşit Mântuitorul Hristos, în timpul cât a petrecut cu oamenii este şi vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor. Vom vedea că nimic n-a făcut Iisus la întâmplare, pentru că El S-a suit în corabie cu un scop bine determinat, acela de a dezlega un suflet de muncile legătorului de demoni, care se chinuia în ţinuturile gadarenilor. Însă, pe mare s-a stârnit fără veste o furtună puternică, dar, Iisus a certat pe cine avea de certat din spatele vântului şi valurile apei s-au liniştit. De cealaltă parte a mării, Îl va întâmpina pe Iisus o altă furtună, într-un suflet în care dracii stârniseră viforul cel mai de pe urmă al pustiirii şi al decăderii. Demonii făcuseră dintr-un om o fiară care rupea lanţurile şi un criminal care pustiise acea parte a gadarenilor. Diavolii îi dăduseră în locul însuşirilor de om, fioroasa libertate de a fi între oameni un drac. Ei bine, totuşi, omul acesta avea un suflet, iar Iisus propovăduise în multe locuri că „sufletul este mai de preţ decât toată lumea, şi ce-ar da omul în schimb pentru sufletul său?”. De aceea, cu prilejul îndrăcitului din Gadara, Iisus o ia pe altă cale: arată cu o minune preţul unui suflet. A pus în cumpănă un suflet, al celui mai decăzut dintre oameni cu preţul, deocamdată, al unei turme de 2000 de porci, dar nu cu toată lumea. Şi iată că a dat pierzării turma de porci a gadarenilor, pentru mântuirea unui suflet, dar cumpăna între preţul unui suflet în ochii Lui Dumnezeu şi preţul turmei de porci în ochii gadarenilor i-a contrariat pe aceştia peste măsură, iar scandalul care a urmat pune mai bine în evidenţă valoarea sufletului, întrucât gadarenii au trebuit să mintă preţul sufletului pe care îl pierduseră în porci. Răi de pagubă, cum erau, ieşiră înaintea Mântuitorului şi Îl rugară să Se ducă de la hotarele lor (Matei 8, 34; Luca 8, 37), iar pentru paguba pe care le-a făcut-o „L-au dat pe Dumnezeu afară din hotarele lor”!

Darurile şi binecuvântările Lui Dumnezeu se găsesc la îndemâna noastră!

Gadarenii s-au declarat pentru porci, nu pentru suflet! Iisus S-a conformat: „Intrând în corabie, S-a înapoiat”. Observăm cum cei doi nefericiţi demonizaţi au primit vindecarea din partea Domnului, fără ca ei să o fi dorit cu înflăcărare, fiindcă cei doi nefericiţi, pe care demonii puseseră stăpânire, se găseau în neputinţă de a-şi mai da seama de starea lor. Ei nu mai erau stăpâni pe voinţa lor, nu mai erau în stare să-şi exprime nici o dorinţă proprie. Deveniseră pradă duhurilor rele, care se serveau de ei întocmai ca de nişte unelte, pentru a-i tortura prin ei şi pe ceilalţi oameni. Cei doi nefericiţi nu-L cunosc pe Domnul, dar demonii care erau în ei Îl recunosc şi-L mărturisesc îndată ca Fiu al lui Dumnzeu, Care venise în lume ca să-i scape pe oameni de robia păcatului şi a diavolului. În persoana celor doi demonizaţi se oglindeşte întreaga omenire de până la venirea Mântuitorului Hristos, iar smulgerea lor din ghearele demonilor şi alungarea acestora din ei este oglinda mântuirii întregului neam omenesc din robia păcatului şi a diavolului, izbăvire ce avea să se săvârşească prin jertfa Mântuitorului! Vedem că vindecarea trupească, întocmai ca şi vindecarea sufletească, adică izbăvirea omului de robia păcatului şi mântuirea lui, nu se săvârşesc fără dorinţa şi fără voia omului. Darurile şi binecuvântările Lui Dumnezeu se găsesc la îndemâna noastră a tuturor şi e destul să credem în puterea Lui cea mare şi să-I cerem cu credinţă cele de care avem nevoie, după care ni se va răspunde: „Fie ţie, după credinţa ta”. Fără dorinţa noastră aprinsă de a ne împărtăşi de darurile Lui Dumnezeu, care ne stau la dispoziţie în Sfânta noastră Biserică, aceste daruri rămân ca o comoară ascunsă, iar noi nu ne alegem cu nici un câştig sufletesc, de a deveni mai buni, mai bine plăcuţi lui Dumnezeu, de a ne apropia mai mult de Domnul şi de-a căuta să trăim ca nişte fii adevăraţi ai Lui! În concluzie, minunea vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul Gherghesenilor ne arată puterea Dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Prof. Vasile GOGONEA

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here