Atotputernicul Dumnezeu doreşte ca tot omul să ajungă să-L cunoască, să I se supună în mod conştient şi liber, cu smerenie să I se închine în duh şi adevăr, cu aplecare demnă, să respecte poruncile şi din credinţă să facă voia Lui. Un mod eclatant de a vedea Voia Lui Dumnezeu se poate regăsi în Legile sale, iar, acest fel de a înţelege Voia lui Dumnezeu nu implică faptul că Atotputernicul cauzează toate lucrurile care se întâmplă, ci, mai degrabă, am putea spune că dovedeşte faptul că în baza unei suveranităţi supreme, El, trebuie cel puţin să permită sau să îngăduie să se petreacă orice lucru în mod firesc! Tocmai acest aspect al Voii lui Dumnezeu demonstrează faptul că şi atunci când Dumnezeu permite în mod pasiv şi oarecum detaşat, la modul presupus, înţelegem că Dumnezeu nu este pasiv la nimic din ceea ce se întâmplă, ci, El, doar îngăduie ca să se petreacă anumite lucruri, din care trebuie să aleagă şi să le permită, pentru că întotdeauna are puterea şi dreptul să intervină în mersul vieţii şi al devenirii lumii. De aceea, numai Dumnezeu poate decide întotdeauna ca, fie să permită, fie să oprească acţiunile şi evenimentele din această lume, pentru că numai El îngăduie să se petreacă lucrurile, aşa cum se petrec, vestindu-le prin Cuvântul Său Înalt, Mântuitorul Iisus Hristos.
Credinţa puternică prin închinare în duh şi în adevăr
Creştinul ortodox care renunţă la voia proprie şi se predă Voii Lui Dumnezeu, primeşte drept răsplată din partea lui Dumnezeu Şapte Binecuvântări, la care ne vom referi în cele ce urmează în textul de faţă:
1. Cunoaşterea de sine prin smerenie şi pocăinţă, acea cunoaştere de sine care înseamnă aflarea neputinţei proprii şi aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu ce se îngăduie prin rugăciune şi smerenie. De asemenea, înseamnă cunoaşterea căilor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de lume, anulându-ne libertatea, pentru că odată ce omul a conştientizat starea în care se află, stare căzută şi depărtată de Voia Dumnezeului iubirii, el poate pune început pe Calea Crucii şi a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acelaşi timp, omul păcătos, va cere cu insistenţă ajutor, pentru că îşi dă seama de slăbiciunea forţelor proprii. De aceea, omul care are smerenie şi pocăinţă, care îşi plânge păcatele, care în orice zi moare şi înviază, omul care ştie să se bucure de lucrurile cele mici şi fără importanţă, care se consideră mic, dar, unic sub toată zidirea lui Dumnezeu, care are o măsură în toate lucrurile, unul ca acesta se cunoaşte pe sine şi a ajuns la maturitatea duhovnicească deplină, adică la cunoaşterea de sine.
2. Credinţa puternică prin închinare în duh şi în adevăr demonstrează modul cum creştinul care are credinţă puternică, nu se îngrijorează, nu se teme şi nu se tulbură de o situaţie neprevăzută, pentru simplu fapt că el s-a încredinţat Domnului. Ca urmare, închinarea în duh se referă la curăţia sufletului şi a minţii, presupunând o permanentă mişcare lăuntrică a inimii şi a gândului omului prin mintea sa iscoditoare şi scrutătoare. Dumnezeu fiind duh, adică, netrupesc, înseamnă că şi închinarea trebuie să fie netrupească, adică, fără patimi, fără păcate. Prin excelenţă, credinţa creştină ortodoxă este una duhovnicească centrată pe duh, din care poate să rezulte şi o cultură a duhului.
Închinarea în adevăr se referă la răstignirea patimilor trupeşti, adică, să lepezi şi să sacrifici poftele cele iraţionale, să te răstigneşti pe tine însuţi. Iată ce ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur referitor la aceasta: «Dacă cele mai înainte erau chip sau prefigurare, tăierea împrejur, arderile de tot, sacrificiile, acum nu va mai fi aşa, ci totul va fi în adevăr. Căci nu trupul trebuie tăiat împrejur, ci gândurile cele rele …”. Aşadar, închinarea în duh şi adevăr este un darul Lui Dumnezeu ce se dă celui care face voia Sa!
Un suflet plin de iubire şi de milă
3. Nejudecarea, prin care creştinul ortodox îşi taie voia sa şi face voia lui Dumnezeu, fiind cel care nu judecă pe nimeni cu nedreptate şi nimic nu cleveteşte, pentru că vede întotdeauna partea plină a paharului, partea bună a lucrurilor. De aici, vorba înţeleaptă prin care se spune că: «În orice lucru rău este şi un bine», pentru că vede mai întâi acest bine şi apoi ceea ce este rău! În mare măsură, nejudecarea este binecuvântarea Lui Dumnezeu pentru cel care face voia Sa!
4. Mustrarea de sine este modalitatea prin care creştinul trăitor al credinţei dreptmăritoare se mustră pe sine şi nu aşteaptă pedeapsa lui Dumnezeu pentru un păcat sau altul. Capătă o importanţă deosebită ca omul să se mustre pe sine, pentru a-şi cunoaşte mai bine nimicnicia, slăbiciunile, neputinţele şi neiscusinţele în cele îngăduite, pentru că numai astfel, ne vom da seama că noi nu suntem în stare sau nu suntem vrednici de dragostea lui Dumnezeu, de familia pe care o avem, de slujba pe care o avem, de prietenii pe care îi avem, de rudele care ne pomenesc, de neamul care ne asumă! Din păcate, tot omul aleargă toată viaţa după funcţii, grade, titluri, ranguri sau cât mai mulţi bani şi nu se cunoaşte pe sine mai mult, nici măcar prin acele calităţi pe care nu le va avea niciodată. Cel ce face voia Tatălui, nu ia aminte la greşelile şi la păcatele altora, ci se uită la ale sale cu precădere, căindu-se necontenit pentru ele şi de aceea, el cugetă şi se mustră pe sine!
5. Harul, priceperea şi înţelepciunea sunt acele repere prin care creştinul autentic se deosebeşte de ceilalţi prin atitudine, gesturi, comportamente, prin reacţii imediate, dar şi prin modul cum îşi îndeplineşte misiunea sa zilnică, fie că este la locul de muncă, în familie sau în societate. Prin vorbele sale mai mult sau mai puţin controlate, dă dovadă de înţelepciune, prin faptele sale, prin lucrurile de calitate pe care le face la locul de muncă, prin harul care-l răspândeşte în jurul său, el făcând mereu dovada faptului că tot ceea ce întreprinde şi spune este înveşmântat în aura înţelepciunii, pentru că toate le dedică proniei divine, deoarece omul priceput şi smerit este omul lui Dumnezeu!
6. O inimă plină de pace, lumină şi bucurie constituie harul cel mai de preţ, pentru că a privi cu ochii inimii, înseamnă pentru creştinul ortodox a fi cumpătat, a avea măsura lucrurilor şi a reprezenta omul care se predă în mâinile Domnului Iisus Hristos pentru a primi o viaţă plină de pace, bucurie şi multă lumină dumnezeiască. Omul acesta smerit şi rugător, va înţelege că rugăciunea este o comunicare în comuniune cu Dumnezeu, fiindcă el nu se întristează, nu este invidios pe alţii, nu are mânie, ci mulţumeşte tot timpul lui Dumnezeu pentru ceea ce are şi pentru ceea ce nu are. Cu siguranţă, un astfel de om este bine primit oriunde şi oricând, ceilalţi oameni bucurându-se de prezenţa lui. De aceea, el poate face ca lumea să fie mai bună, tocmai datorită faptului că face parte din ea şi este o mare binecuvântare să ai un astfel de prieten adevărat!
7. Un suflet plin de iubire şi de milă este dovada omului care se defineşte prin tot ceea ce face, pentru că întotdeauna, cea mai mare nevoie a omului s-a dovedit a fi aceea de a iubi şi de a fi iubit. În mod cu totul deosebit, iubirea mai înseamnă şi o mare suferinţă pentru cel pe care îl iubeşti, fiindcă sufletul îndrăgostit e bland peste măsură, smerit şi plin de răbdare în ceea ce face. Numai acolo unde este iubire domneşte pacea şi înţelegerea, iar, «dacă dragoste nu e, nimic nu e», dacă dragoste nu am, nimic nu sunt. Iată de ce momentele vieţii în care trăieşti cu adevărat sunt acelea în care faci lucrurile minunate în spiritul iubirii, pentru că numai acel om care este capabil de iubire este doritor de fapte bune, de fapte eroice care pot fi duse până la sacrificiul suprem. În final, să spunem că a iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, pentru că numai posibilitatea de a trăi noi înşine în sufletul altuia este singura şi adevărata valoare umană care defineşte existenţa nostră! Astfel, cea mai mare binecuvântare pentru un om, în această viaţă este aceea ca o altă persoană să-l poarte în gând, în suflet, în rugăciune toată viaţa şi dincolo, în veşnicie!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
