Caut cuvintele care să-ţi păstreze vie imaginea, omule de suflet şi omule de carte care înnobilează sufletul, prietene şi dragă scriitorule, Alexandru Doru Şerban, pentru că astăzi ne părăseşti şi pleci din lumea aceasta trecătoare, pentru a bate la porţile veşniciei, undeva departe, într-un loc în care te aşteaptă Ierusalimul Ceresc!
Vedem cu toţii că suferinţa, cu tot spectrul ei necuprins, ca şi moartea, cu întregul ceremonial, sunt urmarea păcatului strămoşesc. E un răspuns cunoscut de orice creştin, dar considerat nesatisfăcător şi banal de către necredincioşii care judecă superficial acest adevăr de credinţă ce stă la temelia credinţei şi a mântuirii noastre. Poate că judecătorii şi procurorii de acolo, din ceruri, au robele colorate în culorile curcubeului care sărută ploaia şi dosare din care nu au cum să dispară actele probatorii ale unor convenţii reconvenţionale cu Dumnezeu. Dar, acolo vei scrie neobosit şi neosândit de păcatul morţii, tot ceea ce nu ai reuşit ca să desăvârşeşti aici, pe pământ. Azi, te plâng rudele apropiate, cei dragi sufletului tău şi toţi cei care au gustat din splendoarea spuselor de duh, dar dincolo de orice îndoială, ştim cu toţii că moartea poate avea sensul păcatului, iar păcatul nu poate devoala în totalitate sensul nedesluşit al morţii, mai ales că sensul morţii acesteia este trinitar şi ţine de Adevăr, Libertate şi Iubire. Ştiu că veneai pe la Inspectorat şi constatam că în viaţa aceasta trecătoare, de multe ori suntem prea risipitori cu faptele noastre, dar, abia în aceste clipe, când în jurul tău e atâta tristeţe, deşi e prea târziu, în faţa acestei realităţi dramatice a suferinţei şi a morţii se naşte întrebarea: de ce ne paşte moartea? Oare, fiind moartea expresia unei legi naturale, nu are nimic de-a face cu păcatul? Da, aşa ar trebui să fie, dacă Dumnezeu nu l-ar fi scos pe primul om, în clipa când l-a creat, de sub imperiul acestei legi naturale a suferinţei şi a morţii, ridicându-l din ordinea naturală în ordinea supranaturală, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său apăsat de grijile vieţii! Dragă Dorule, Dumnezeu să te ierte, iar în clipa când ţi se va revărsa în suflet harul sfinţitor, adică viaţa divină, cu siguranţă că vei dobândi calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi moştenitor al fericirii Tatălui Ceresc, pentru că viaţa aceasta nu te desăvârşeşte îndeajuns prin practicarea virtuţilor morale supranaturale revărsate în sufletul tău, ci, prin Duhul izvorât odată cu harul sfinţitor în momentul întrupării tale! Ştim destule pentru a conchide că toate sistemele morale, filosofice şi religioase au încercat să dea un răspuns pertinent cu privire la sensul vieţii şi al morţii, „în deşertul de cenuşă”, dar, din păcate, ele au confundat suferinţa, care este o virtute creştină, cu durerea asociată cu nevoinţa biologică sau ca o necesitate psihologică exprimată prin boală, patimă, depresie, închipuire, deprimare, amăgire şi înşelare, mai ales că lumea aceasta, care este Capodopera lui Dumnezeu, nu trebuie să îndure tragicul morţii, ci, bucuria unei treceri care are o finalitate sublimă. Logica firii umane dovedeşte că, aşa cum Dumnezeu suferă din iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său, omul trebuie să sufere, ca o devenire întru asemănare cu Creatorul şi Ziditorul său! Ca urmare, dragă Alexandru Doru, ascultă doar glasul creştinesc şi întristat care îţi spune: Dumnezeu să te ierte şi odihnească-te în pace!
Prietenul părăsit
