Marea Sărbătoare a Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este şi rămâne pentru noi, oamenii, taina nedestăinuită a existenţei pământeşti, poate, chiar a vremelniciei acestei vieţi, şi oricât am vorbi cu noi înşine şi cu semenii noştri despre Învierea Domnului, nu putem ajunge la o înţelegere deplină a unei realităţi incontestabile, fără a ne gândi cu smerită înţelepciune la ceea ce înseamnă Dumnezeu-Omul şi taina Lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat.
Aşadar, fie ca minunatele cuvinte: „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a Înviat!” să fie rostite dintr-o inimă curată şi plină de biruinţa învierii Domnului Iisus Hristos, pentru că într-o lume secularizată şi pluralistă, dominată de sincretismul religios, de sentimental apăsător al morţii şi de teama faţă de moarte, pogoară asupra noastră la împlinirea vremii Însuşi Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi, Hristos Cel nemurit ca fiind chiar Dumnezeu-Omul, Cel Care ne răscumpără păcatele noastre şi ia chip de om, trăieşte printre oameni, poartă povara păcatelor omeneşti, primind răstignirea ca răsplată a vieţii Sale pământeşti!
„Hristos a înviat”!
Taina tainelor nedesluşite demonstrează că Iisus Hristos a fost fără păcat, că Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi reproşeze vreun defect de caracter al Său. Nu întâmplător, când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit, că El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus discipolilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor. Cu siguranţă că pentru fiecare din noi, Învierea Domnului este o mare biruinţă, este un triumf pe care îl realizăm doar atunci când îl înţelegem cu mintea şi îl trăim cu inima noastră, cu întreaga noastră fiinţă! Vedem că toate înfrângerile din viaţa noastră sunt rezultatul păcatului nemărturisit înaintea lui Dumnezeu, iar, de multe ori ne punem întrebarea: De ce anume eu? Oare eu sunt cel mai păcătos om dintre toţi? Sfintele Scripturi ne spun că: nu este nici unul care să facă binele, ci, toţi sunt sub păcat, sunt robii păcatului. Păcatul este ca un zid despărţitor între mine şi Dumnezeu şi care mă lipseşte de a fi drept înaintea Lui Dumnezeu. Prin moartea şi învierea Sa, Domnul Iisus a murit pentru păcatele noastre ca prin credinţa în El să primim iertarea şi făgăduinţa vieţii veşnice. Mântuitorul, prin moartea Sa pe cruce a dezbrăcat domniile şi stăpânirile întunericului de puterea şi autoritatea ce o aveau asupra noastră apăsându-ne şi rodindu-ne prin puterea morţii. El ne-a izbăvit din robia diavolului care ne asuprea şi ne-a osândit la moarte. Dumnezeu-Omul a fost pironit pe cruce din cauza păcatelor noastre ca prin jertfa Sa desăvârşită să pună pe mulţi într-o stare după Voia Lui Dumnezeu. Să realizăm că biruinţa în viaţa noastră vine o dată cu mărturisirea păcatului şi acceptarea Fiului Domnului prin credinţă ca Domn şi Mântuitor al vieţii noastre.
„Cea mai presus de lume Înviere a Lui Hristos-Dumnezeu”!
Doar atunci putem vorbi despre o biruinţă adevărată în viaţa noastră, numai atunci când ne mărturisim păcatul putem vorbi despre o biruinţă adevărată, pentru că Hristos a ieşit biruitor asupra domniilor întunericului şi a păcatului prin moartea şi Învierea Sa. Da, da, prin moartea şi învierea Sa am fost strămutaţi şi puşi în locuri cereşti, iar dacă o bună bucată de vreme, până la întâlnirea noastră cu Hristos, eram ca nişte morţi în greşalele noastre şi ascultam de poftele firii noastre pământeşti, abia atunci când am crezut în Iisus, fiecare am primit iertarea păcatelor, am fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi prin credinţă şi prin Harul Lui Dumnezeu suntem socotiţi biruitori împreună cu Hristos. Este uimitor şi aproape neverosimil că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile, mai ales că oamenii, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele decăderii şi ale greşelile lor. Realizăm cu toţii că în măsura în care stai mai aproape de o lumină puternică şi tămăduitoare, cu atât îţi dai seama că trebuie să fii mai curat, iar lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi în sfera moralităţii şi codului vieţii morale. Ştim prea bine că Învierea este prezentată expres ca fiind „cea mai presus de lume Înviere a Lui Hristos-Dumnezeu”, adică ceva care e mai presus de ceea ce putem noi înţelege cu puterile firii şi, de fapt, e mai presus de ceea ce putem înţelege noi pe deplin. În orice caz, indiferent cât de impozanţi ni se pare suntem la un moment dat, cât de respectaţi devenim într-o ierarhie socială, nu ajungem niciodată să înţelegem Învierea Mântuitorului, pentru că Ea este mai presus de fire, pentru că Învierea Mântuitorului Hristos a constat în însufleţirea trupului, în unirea lui cu sufletul, deci sufletul la Învierea Domnului Hristos s-a unit cu trupul Domnului Hristos şi prin putere dumnezeiască a înviat din morţi. Despre acest lucru e scris în Sfintele Evanghelii, iar fiecare Evanghelist prezintă Învierea Domnului Hristos ca o realitate indubitabilă, nu o explică, nici nu face aprecieri asupra Învierii, ci fiecare Evanghelist prezintă Învierea ca o realitate, ca fiind ceva care s-a întâmplat în Taină, că este ceva care se află dincolo de puterea de pătrundere a minţii omeneşti!
Să medităm la Taina Învierii Lui Hristos!
De bună seamă, dacă Iisus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi, şi nu doreşte doar închinarea noastră, ci, El doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră, pentru că ne-a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20). Marele gânditor psihanalist, Carl Gustav Jung, spunea că „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală”, deoarece toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime, dar, dacă vom cumpăni cum trebuie, vom realiza că Însuşi Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El, iar, întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El. Aşadar, şi tu, omule, Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta şi Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea, chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte că Ai Înviat pentru noi”. Poate că acestea sunt cuvintele pe care le rostim de nenumărate ori în noaptea Sfintelor Paşti şi în toate zilele până la Înălţare. Repetarea acestor cuvinte implică răspunsul la frământarea esenţială, conştientizată sau nu, care macină sufletul şi mintea omenească, cea legată de moarte şi de viaţa veşnică! În sinea noastră, deseori ne întrebăm, ce se întâmplă cu noi după moarte şi care este rostul vieţii acesteia? În noaptea Învierii, cea plină de lumina necreată, se cuvine să medităm la taina Învierii Lui Hristos, să medităm la moartea noastră implacabilă, să ne îndreptăm către cei dragi ai noştri şi plecaţi la Domnul, să medităm la viaţă, chiar dacă a fost să fie ca dintotdeauna omul să fie înfricoşat de moarte, să fugă de ea, căutând tot felul de formule pentru a o depăşi. De obicei, în faţa morţii semenilor, omul capătă sentimentul dispariţiei definitive, dar, în pofida acestei atitudini, o licărire de speranţă se ivea încă din timpurile străvechi, pentru cei care credeau că sufletele drepţilor sunt în mâna Lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele pentru că ei sunt în pace, iar, dacă au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El.
„Adevărat a Înviat”!
Să luăm seama că prin neacultarea noastră, ne-am făcut vinovaţi de încălcarea poruncii Lui Dumnezeu şi prin păcat a intrat moartea care s-a răspândit asupra tuturor oamenilor. Prin greşeala unuia singur, poate că toţi am fost loviţi cu moartea, care domneşte în viaţa omului din cauza păcatului său. Aşa cum Adam a fost alungat din grădina Edenului, din preajma Lui Dumnezeu, tot aşa omul a fost lipsit de slava Lui Dumnezeu. Cuvântul „moarte” înseamnă despărţire fizică şi spirtuală, dar este un cuvânt care nu se referă doar la despărţirea noastră fizică de trupul pe care îl avem, ci, şi la despărţirea sufletului de slava şi prezenţa Lui Dumnezeu din cauza păcatului nostru. Fiecare dintre noi este dator cu o moarte, pentru că, e bine să realizăm că prin moartea Domnului Iisus, moartea însăşi a fost înghiţită de către înviere. Acum moartea nu mai are nici o putere asupra noastră, ci Hristos stăpâneşte asupra morţii, mai mult decât atât, Domnul Iisus stăpâneşte şi peste cei vii şi peste cei morţi, iar în ziua cea hărăzită de Însuşi Domnul Dumnezeu, toţi vom învia din morţi şi trupurile noastre supuse putrezirii vor fi îmbrăcate în neputrezire. Dar, oameni buni, până atunci trebuie să ne trăim viaţa pentru Domnul Iisus Hristos Cel Înviat şi în ascultare de Cuvântul Său, să nu mai trăim pentru păcat, ci, să trăim viaţa în ascultare de Cuvântul Lui Dumnezeu. Iată, mort pe Cruce, Hristos Domnul este pus în mormânt, dar a treia zi mormântul este găsit gol. Hristos înviază din morţi, este văzut de oameni, vorbeşte cu ei, cinează cu ei, se bucură împreună cu ei, pentru că în acest fel, istoria omenirii intră într-o altă fază a desfăşurării ei şi prin moartea Lui Hristos, moartea este anulată în realitatea ei crudă şi distrugătoare. Prin Învierea Lui Iisus Cel Răstignit, oamenii primesc darul nemuririi. Să cumpănim şi cu inima noastră plină de bucurie neadormită, să Îl slăvim pe Dumnezeu că ne-a orânduit prin atotştiinţa Sa, la vremea doar de El ştiută, ca să răsărim, ca ghiocelul de primăvară, plăpând şi imaculat, legănat de căldură şi de lumina soarelui binefăcător, izvorât din Duhul Sfânt! Fiecare dintre noi şi toţi la un loc, aşezaţi fiind în Universul străluminat de privirea Lui Dumnezeu, să ne transfigurăm pentru o vreme într-o căsuţă trecătoare în frumuseţea cea îmbietoare a lumii văzute, să iubim Pământul, acest smarald uriaş, proprietatea de drept a Lui Dumnezeu, pentru că e bine să credem că de mare folos este să cunoaştem că fiecare zidire pe care noi o vedem, mai dinainte a fost în gândirea Lui Dumnezeu, iar când a binevoit El, s-a întrupat în chipul pe care-l vedem noi astăzi.
Prof Vasile Gogonea
