Pericopa Evanghelică ne aminteşte că Biserica Ortodoxă prăznuieşte Duminica Tuturor Sfinţilor, la o săptămână după Duminica Pogorârii Sfântului Duh.
O face pentru a ne arăta că rostul venirii Sfântului Duh în lume este sfinţirea oamenilor şi pentru că în acest fel, Biserica Dreptmăritoare cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi pe îngeri, rânduindu-le în calendar câte o zi anuală de prăznuire.
Vom avea parte de slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor, iar celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina, şi mulţi alţii, se bucură de un cult deosebit. Ştim cu toţii că slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie, semn că în numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi, ca să nu mai vorbim de faptul că majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc la botez şi sunt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.
Să înţelegem cum se rânduiesc cetele sfinţilor!
În Biserica Ortodoxă sfinţii se împart în mai multe cete: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pământ, ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament, ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe, ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sângele pentru dreapta credinţă în Hristos, ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mînăstiri prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune, iar ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu, adică orfanii, văduvele, copiii nevinovaţi, călugării şi preoţii evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pământeşti. Dar, “cei mai sfinţi” în Împărăţia Lui Dumnezeu sunt: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfîntul Ioan Botezătorul, ştiut fiind că după învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului şi se roagă neîncetat pentru mântuirea lumii acesteia. Toţi sfinţii din cer, cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare, iar credincioşii dreptmăritori de pe pământ, care se luptă cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează biserica luptătoare. Sfinţii şi îngerii din cer au misiunea de a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi de a se ruga pentru biruinţa bisericii luptătoare de pe pământ, ajutând cel mai mult la mântuirea sufletelor omeneşti, căci, după Cuvântul Mântuitorului: Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte, iar noi trebuie să înţelegem cât de mult se bucură sfinţii toţi şi îngerii pentru fiecare păcătos care se pocăieşte.
Cine ajunge în Împărăţia Cerurilor, prin Harul Lui Dumnezeu, este un sfânt!
Viaţa creştină este o chemare pentru fiecare dintre noi, o chemare de a ajunge la intimitatea cu Dumnezeu, la a participa la viaţa Sa, pentru că, în cele din urmă, aceasta înseamnă că suntem chemaţi să devenim sfinţi ! Într-adevăr, suntem chemaţi să ne alăturăm celor invizibil prezenţi cu noi, ale căror chipuri le vedem pe pereţii lăcaşelor noastre bisericeşti. În fond, aceşti oameni au fost, pur şi simplu, trup şi suflet, aşa cum suntem şi noi, dar ei au ales să dedice tot ceea ce aveau, să se dedice trup şi suflet Lui Dumnezeu, unicul scop al existenţei noastre. În Duminica Tuturor Sfinţilor, să ne amintim de toţi aceia care au plecat înaintea noastră. De cei care au împlinit planul Lui Dumnezeu pentru omenire, aici, pe pământ, care au acceptat chemarea Lui Dumnezeu de a se uni cu El, şi de cei mulţi care au suferit enorm şi au murit pentru credinţa lor. În acest fel, îi comemorăm nu doar pe acei sfinţi care ne sunt binecunoscuţi, ci îi comemorăm şi pe cei ale căror nume nu le cunoaştem. După cum se ştie, în fiecare zi a anului, cu excepţia sărbătorilor mari ale Lui Hristos şi ale Preasfintei Fecioare, este celebrată amintirea unui număr mare de sfinţi, ziua pomenirii fiecăruia fiind ziua în care au trecut în viaţa veşnică. Totuşi, trebuie să amintim, de asemenea, că fiecare persoană care ajunge în Împărăţia Cerurilor, prin Harul Lui Dumnezeu, este în esenţă un sfânt! Chiar şi cei dragi ai noştri, plecaţi dintre noi, toţi au posibilitatea de a ajunge la sfinţenie, deşi nu le acordăm în mod specific termenul de “sfânt”, fiindcă ne rugăm şi sperăm ca într-o zi şi ei şi noi toţi, cei care trăim pe acest pământ, să fim împreună.
Sfinţenia înseamnă comuniunea cu Dumnezeu!
Toţi cei pe care îi cinstim în mod oficial cu numele de sfinţi au fost recunoscuţi ca atare, deoarece suntem siguri că tot ceea ce au făcut ei pe pământ, ca şi moartea lor creştină, dovedesc intrarea lor în Împărăţia Cerească prin Harul Lui Dumnezeu.
Unii înţeleg prin sfinţenie ceva cu totul imposibil de realizat într-o viaţă obişnuită, ceva ce presupune puteri ieşite din comun, puterea de a face minuni, de a citi în suflete, iar alţii cred că a fi sfânt înseamnă a te izola de lume, a posti mult, a sta toată ziua în rugăciune, a umbla pe la toate bisericile, a umbla cu capul plecat şi cu ochii în pământ. De fapt, sfinţenia nu constă în nici una din faptele amintite, pentru că unele dintre ele pot să fie consecinţe, efecte ale sfinţeniei, dar nu însăşi sfinţenia, pe când altele pot să izvorască dintr-o mândrie mascată, din gândul de a atrage, printr-o atitudine sau faptă cucernică, atenţia altora. Sfinţenia adevărată constă în iubirea de Dumnezeu şi aproapele, iubire care se manifestă în împlinirea voinţei Lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Sale şi ale Bisericii, concretizată în îndatoririle stării de viaţă în care te-a aşezat Cel Atotputernic. Oricare dintre noi, elev, student, muncitor, profesor, inginer, doctor, avocat, ţăran, mamă, căsătorit sau necăsătorit, bogat sau sărac, poate fi considerat un candidat la sfinţenie, dacă îşi îndeplineşte cu cea mai mare desăvârşire îndatoririle condiţiei şi ale menirii sale, căci acestea exprimă voinţa Lui Dumnezeu faţă de el.
Prof. Vasile GOGONEA
