Dumnezeu ne îndeamnă să putem dărui o iubire milostivă

84

v spiritualaÎn Duminica a treia Triodului, a Înfricoşătoarei Judecăţi, Textul Evanghelic aduce înaintea noastră cel mai delicat şi mai autentic aspect al vieţii acesteia, conştiinţa că Dumnezeu ne îndeamnă, cu un glas nerostit al ascultării noastre mântuitoare, să putem dărui acea iubire milostivă care ne face să înţelegem că Judecătorul Iisus Hristos e nespus de înfricoşător prin măreţie, prin atotputernicie, înfricoşător fiindcă pătrunde în adâncurile duhului omenesc şi nici un gând omenesc de taină, nici un simţământ, oricât de subţire ar fi, nu îi rămân ascunse.

La judecata aceasta se va cere de la om, în vederea îndreptării sale, milostivirea, acea arătare lucrătoare a iubirii milostive, ceea ce dovedeşte că va merita milă numai milostivirea, ca dovadă prin fapte a dragostei, fiindcă “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13), a vestit înfricoşătorul şi nemitarnicul Judecător Care va să vină cu sabia să despartă binele de răul care ne încearcă prin viforul păcatului.

Înaintea ochilor noştri duhovniceşti “icoana” Înfricoşătoarei Judecăţi!

La Înfricoşătoarea Judecată, viaţa va fi separată de chinuire, chiar dacă şi una şi cealaltă vor fi veşnice. Înţelegerea noastră omenească nu poate disocia îndeajuns şi nu poate realiza ce înseamnă această veşnicie. Pentru tot ce vieţuieşte, nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu, iar acest soare nu va răsări şi nu va apune, ca veşnicia să se numere prin curgerea timpului. Binecuvântaţii vor socoti veşnicia în termenii bucuriei împlinite, iar păcătoşii chinuiţi vor socoti mereu timpul neiertător în termenii chinuirilor lor. Mântuitorul Iisus Hristos a spus totul pentru mântuirea noastră, fiindcă Domnul nu a făcut nimic, nici nu a rostit vreun cuvânt, nici nu a îngăduit să I se întâmple ceva în timpul vieţii Sale pe pământ care să nu fie pentru mântuirea noastră. De aceea, credem că e bine să fim înţelepţi şi cu dreaptă socoteală, păstrând întotdeauna înaintea ochilor noştri duhovniceşti “icoana” Înfricoşătoarei Judecăţi. Să pornim de la premisa că judecata omului, imediat după moartea sa, poate fi o judecată incompletă şi provizorie, deoarece se aşteaptă să fie evaluate şi urmările faptelor sale bune sau rele până la sfârşitul lumii. De aceea, numai Judecata de Apoi sau Judecata finală şi universală este completă şi definitivă, considerată înfricoşătoare prin contextul, forma şi conţinutul ei. În primul rând, poate fi considerată înfricoşătoare prin tulburările din univers care o preced: “Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29). În al doilea rând, este înfricoşătoare prin forma ei, adică prin solemnitatea şi universalitatea ei, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos vine în slavă şi cu putere multă, împreună cu sfinţii îngeri ca să judece toate neamurile, adică toate generaţiile şi toate popoarele.

“Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă”!

În al treilea rând, putem spune că această judecată este înfricoşătoare şi prin conţinutul neprevăzut pe care-l revelează, fiindcă nimeni, nici cei milostivi, nici cei nemilostivi, nu se aşteaptă să afle că în oamenii flămânzi şi însetaţi, în oamenii străini şi săraci (goi), în oamenii bolnavi şi în oamenii întemniţaţi este tainic prezent Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Dar Judecata universală este înfricoşătoare şi pentru că ea descoperă contrastul între smerenia lui Dumnezeu-Omul în istorie, care respectă libertatea omului, pe de o parte, şi slava dreptăţii Sale la sfârşitul istoriei sau al lumii, pe de altă parte. Oricum, înţelesul de adâncime priveşte spre Hristos, care se află în lăuntrul nostrum, în fiecare gând curat din mintea noastră, în fiecare simţire aleasă din inima noastră şi în fiecare năzuinţă înaltă a sufletului nostru spre împlinirea lucrurilor celor bune! Hristos Domnul Se dezvăluie în noi prin puterea Duhului Sfânt, iar El numeşte toate aceste gânduri curate, simţiri alese şi năzuinţe înalte, de la fraţii Săi mici. El vorbeşte despre cei mai mici fraţi ai Săi şi îi numeşte astfel, pentru că aceştia se află în noi într-o măsură foarte mică, faţă de măsura mare de spurcăciuni lumeşti, şi de rău care se află înlăuntrul nostru. Atunci, dacă noi îl ocrotim pe omul cel drept din noi, dacă îl slobozim, îl întărim şi îl aducem la lumină, dacă îl ridicăm deasupra celui păcătos, aşa încât să-l stăpânească în chip desăvârşit pe cel păcătos, atunci ne vom numi binecuvântaţi şi vom auzi cuvintele Împăratului la Judecata de Apoi: “Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“! Dacă mintea noastră flămânzeşte după Dumnezeu şi noi o hrănim cu fapte bune, noi L-am hrănit pe Hristos din lăuntrul nostru, iar dacă inima noastră este lipsită de orice lucru bun şi de orice lucru ales, adică este lipsită de Dumnezeu, şi noi ne îmbrăcăm cu păcat! Da, da, pe Hristos L-am îmbrăcat, Cel care se află în noi! Dacă sufletul nostru este bolnav şi încătuşat de fiinţa noastră cea rea, de faptele noastre cele rele, şi suntem conştienţi de aceasta, şi îl cercetăm, noi L-am cercetat pe Hristos care se află în noi.

“Imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în cel de lângă noi!

În general, noi suntem obişnuiţi să spunem că Dumnezeu este bun, îndelung răbdător, multmilostiv şi smerit, ştiindu-se că iubirea Lui smerită şi milostivă s-a arătat în toată viaţa Mântuitorului, mai ales în moartea pe Cruce şi îngroparea Lui. Desigur, iubirea creştină este “imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, în cel de lângă noi, oricine ar fi el, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică a hotărât să-L aducă în preajma noastră, fie chiar şi pentru câteva momente, dar, nu ca pe un prilej de a face neapărat o faptă bună sau un exerciţiu de caritate, ci, ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu Însuşi. Pe scurt, dacă cealaltă fiinţă care se află în noi, care odinioară se mândrea că se sălăşluieşte acolo, şi care este omul cel drept din noi, este stăpânit şi umilit de diavol, şi de omul păcătos din noi, şi îl ocrotim pe omul cel drept, noi Îl ocrotim pe Hristos care se află în noi. Omul acesta drept care se află în noi este mic, mic de tot, iar păcătosul din noi este un Goliat al iadului. Să nu uităm deci, criteriul este iubirea, dar nu doar ca o dragoste pentru “umanitate”, ci dragostea pentru persoanele din jurul nostru, concrete, fiecare după numele lui, ca o creaţie minunată a Lui Dumnezeu. Chiar dacă ne e greu să vedem uneori chipul lui Dumnezeu în unii oameni, el există, să nu uităm aceasta! Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea, decât acea putere tainică şi trainică ce transcende întâmplătorul şi exteriorul din cel de lângă noi, prezenţa sa fizică, treapta socială, originea sau capacitatea sa intelectuală, pentru a ajunge la suflet, unica “rădăcină” personală a fiinţei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeşte fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, “sufletul” sau “sinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia dintre noi în parte, iubirea fiind însăşi participarea la cunoaşterea divină şi darul acestei iubiri!

Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here