Dumnezeu ne arată că şi în adâncul fiinţei suntem lumină!

131

vindecarea-orbului-din-ierihonEvanghelia Duminicii a XXXI-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) ne prezintă încă una dintre minunile tămăduitoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, în temeiul faptului că una dintre cele mai cumplite infirmităţi ale firii umane o constituie lipsa vederii.

Noi ştim că e foarte greu pentru cei care nu au auz, nu au simţul pipăitului sau al mirosului, care sunt împiedicaţi să meargă pe picioare sau au dureri cumplite în urma unor afecţiuni ale organelor interne, pentru că nu se ştie câte alte infirmităţi mai cunoaşte omul care se luptă şi se zbate în viaţa aceasta, ajutat de cei din jur, pentru ca infirmitatea să dispară.

Dar ca să nu vezi pe cei apropiaţi, să nu desluşeşti ceva din intimitatea propriei locuinţe sau să nu poţi cuprinde cu ochiul ceea ce imensitatea creaţiei universale îţi oferă privirii, trebuie să fie ceva de neînchipuit pentru noi, cei care am deschis ochii în primele zile ale naşterii noastre şi am făcut cunoştinţă cu mediul înconjurător, „vorbind” cu lumina ochilor cu cei ce ne-au dat viaţă, cu cei ce ne înconjoară şi, pe măsura trecerii timpului, ne-au ajutat să ne integrăm în universul nostru uman, ca şi în cel natural. E prea dureos faptul că şi pe vremea Mântuitorului şi înainte de petrecerea Sa pe pământ, ca şi în timpul care a urmat şi care se va scurge în viitor, această infirmitate va fi prezentă în viaţa unor oameni!

„Fiul lui David, miluieşte-mă”!

Se relatează că Iisus, urmat de mulţime, aproape de Ierihon vede un cerşetor orb, care, auzind atâta mulţime s-a mirat şi a întrebat pe cei care treceau pe lângă el, ce se întâmplă, de ce este atâta forfotă, atâta popor. I s-a răspuns că trece lisus Nazarineanul. Orbul a început să strige: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă !” Reţinem: orbul cerşetor auzise de Iisus, de puterea lui vindecătoare, ÎI recunoaşte ca făcând parte din genealogia lui David, elemente care îl determină să îi ceară milă. Nu Îi cere vindecare, ci, milă, spunând „miluieşte-mă”. Strigătul lui, însă, era aşa de puternic şi de insistent, încât cei care-L urmau pe Iisus îl certau şi-i cereau să tacă. Dar, orbul cerşetor striga mai tare: „Fiul lui David, miluieşte-mă”. În vacarmul acela, Mântuitorul se opreşte şi le cere apostolilor să-l aducă pe orb la El şi-l întreabă: „Ce vrei de la Mine”? Atunci, orbul răspunde: „Să văd”, iar Iisus îi spune: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”!

Pentru a sintetiza, aceasta este relatarea Sf. Evanghelist Luca, despre orbul anonim vindecat de orbire pe cale spre Ierihon, de către Iisus. Cu multă înţelepciune, trebuie să integrăm această nouă întâmplare între acele minuni din viaţa pământească a Mântuitorului, dat fiind că Iisus, fiind Dumnezeu-Cuvântul, cunoaşte infirmitatea, se apleacă asupra ei şi, cu puterea Sa, o elimină, ca pe ceva nefiresc, împotriva naturii umane de la Creaţie, anterior căderii omului în păcat. De asemenea, mai remarcăm faptul că, spre a primi ajutorul divin, este nevoie de recunoaşterea Lui Dumnezeu, ca Însuşi Creatorul, şi această recunoaştere trebuie transformată într-o constantă a apropierii de El prin credinţă. Orbul, din relatarea Sf. Ev. Luca ÎI recunoaşte pe Iisus ca fiu al lui David, ceea ce proorociseră cu sute de ani înainte profeţii Vechiului Testament, despre venirea lui Mesia, ceea ce se dovedeşte, nu numai o recunoaştere, am zice, raţională, ci o legătură vie, prin credinţă. De aceea şi întrebarea pusă orbului din naştere: „Crezi că Eu pot să te ajut ?” se însoţeşte de binefacerea pentru orbul cerşetor: „Credinţa ta te-a mântuit !”

Vindecarea se face prin putere dumnezeiască!

Interesant se dovedeşte faptul că Apostolii, curioşi să afle cât mai multe de la lisus, L-au întrebat care e cauza orbirii omului: păcatele lui sau ale părinţilor i-au adus această infirmitate. Dar, Iisus nu le răspunde direct, ci socoteşte întâlnirea cu orbul ca un prilej, pentru ca acum, cât mai e în lume, să aducă lumină în sufletul oamenilor, chiar pentru oamenii care sunt ei înşişi lumină! Iar, dacă vom căuta răspunsul, poate că el a venit prin ceea ce a făcut Fiul Domnului: a scuipat jos, a făcut tină, a uns cu tină ochii orbului, l-a trimis să se spele şi, după spălare, orbul s-a întors văzând. Deci, vindecarea se face prin putere dumnezeiască, pentru că nu e vorba de o operaţie chirurgicală, ci, fără documentaţie medicală, fără instrumentar medical, pur şi simplu, cu scuipat, pământ, ungerea ochilor şi spălat cu apă se produce eradicarea infirmităţii.

Cel ce are putere asupra lumii create, Cel ce a fixat legile evoluţiei creaţiei, poate interveni oriunde şi oricum asupra a ceea ce El a făcut cu putere dumnezeiască! Ce a urmat ? Cei care-l cunoşteau pe orb se întrebau, dacă este aceeaşi persoană cu cel care acum vede, iar apoi l-au întrebat, cum s-a întâmplat. Orbul, devenit de acum un om cu vedere, nu ştie ce să răspundă. Un om care se numeşte Iisus, l-a vindecat. Iisus, însă, nu mai era prin preajmă. După un timp, Iisus îl întâlneşte şi-l întreabă dacă el crede în Fiul Lui Dumnezeu. Răspunsul hotărât, afirmativ, al omului, ÎI face pe Iisus să se identifice: „L-ai şi văzut şi Cel ce grăieşte cu tine, Acesta este”!

De aici, vom înţelege că există o valoare pe care o acordă Mântuitorul credinţei, adică, legăturii neîntrerupte cu Creatorul! Prin extensie, putem spune că este valabilă această legătură între Creator şi Creaţie, nu numai între noi, ca făpturi create ale Lui Dumnezeu, dar şi între Creator şi creaţia Sa, bineînţeles, la dimensiunile existenţei umane. Toţi oamenii care-şi pun ca ideal o creaţie, ca sens al vieţii lor, şi nu se abat de la această credinţă, i se dăruiesc total, iar omul creator şi cu har, nu se poate ca să nu fie mântuit în credinţa sa. Toţi marii inventatori, geniile creaţiei umane din diferite domenii, care se dăruiesc total unei cauze în care cred, nu se poate să nu se bucure de reuşită, chiar cu sacrificiul suprem, când omul de geniu aduce jertfă pe altarul credinţei sale, însăşi creaţia capabilă să se mântuiască. Evident, cu atât mai valoroasă este această credinţă în minunea harului divin, cu cât ea se îndreaptă spre scopuri înalte şi precumpănitor morale, care îşi au sorgintea în creaţia mare a Creatorului Suprem, Dumnezeu Tatăl Ceresc.

“Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, vindecă ochii sufletului meu, că am greşit Ţie”!

Vor spune unii că pare exagerat, dar, acest orb este icoana neamului omenesc, a omului lipsit de strălucirea luminii divine şi afundat în întunericul osândirii lui, dar luminat prin venirea Mântuitorului. Acest orb este icoana fiecărui păcătos dintre noi, care, orbit de păcatele sale, nu vede nici urâciunea răului, nici frumuseţea binelui, a omului despuiat de toate bogăţiile duhovniceşti care trăieşte în cea mai aspră sărăcie, lipsit de prietenia lui Dumnezeu, a omului care cerşeşte plăcerile şi bunurile atât de înşelătoare ale lumii materiale. Iar când le găseşte, nu se bucură niciodată deplin, pentru că sufletul îi este sărac. El şade ticălos pe marginea drumului pierzării şi al nopţii celei veşnice. Poate că bolile trupeşti pe care le vindecă Domnul în faţa mulţimilor erau simbolul bolilor noastre morale de care numai El ne poate mântui în vremile acestea tulburi.

Acel orb, ai cărui ochi erau închişi ca să nu vadă lumina soarelui, poate că este icoana celor orbi duhovniceşte, oameni sau chiar neoameni mai vrednici de plâns decât acesta, a muritorului păcătos şi împătimit din jurul nostru, cu fel de fel de vicii ascunse, care este un orb la ochii sufletului, căci îi sunt ochii închişi să nu vadă lumina ce izvorăşte din învăţătura Lui Iisus Hristos. De multe ori, cel orbit cu sufletul, nu poate vedea că binele ne vine de la Dumnezeu şi nici nu poate deosebi mai binele de rău, adevărul de minciună. Cei orbiţi sufleteşte sunt atât de întunecaţi la suflet, încât zic binelui că este rău, şi răului că este bine, dulcelui îi zic amar şi amarului îi zic dulce, albului îi zic negru, şi negrului îi zic alb. Pentru ei, întunericul este lumină, şi lumina întuneric. Aceştia sunt oamenii cei vătămaţi la ochii sufleteşti. Iar, ce este mai trist, că aceştia, nici nu vor să-L caute pe Doctorul cel Mare, pe Mântuitorul Iisus Hristos, nici nu vor să strige ca orbul din Evanghelie: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”, “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, vindecă ochii sufletului meu, că am greşit Ţie”! Poate că aceşti oameni s-au deprins, s-au obişnuit să supravieţuiască într-o noapte plină de întuneric şi foarte primejdioasă, doar pentru că păcatele şi patimile cele stricătoare au distrus viaţa cea duhovnicească a creştinilor, căci răutăţile au ajuns nişte sperietori de păsări într-un câmp de semănături.

Dacă vom vedea şi noi lumina mântuirii şi a fericirii veşnice!

Cu toţii am văzut în câte un loc, o momâie pusă într-o prăjină, într-un câmp sau într-o livadă, ca să se sperie păsările de a nu face stricăciuni. Ciorile şi celelalte păsări stricătoare au spaimă un timp, apoi “bagă de seamă” că acele momâi nu au viaţă şi putere, sunt false şi goale la înfăţişare, astfel că nu se mai tem şi încep fără frică să strice recolta, îşi bat joc cum vor ele şi strică tot ce este mai bun. Minunea vindecării orbului din Ierihon constituie, desigur, un eveniment concret, real, o vindecare circumcisă itinerarului pământesc-istoric al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar, ca în cazul tuturor vindecărilor Sale minunate, nu trebuie să privim izolat această minune, ci să ne dăm seama că ea, alături de toate celelalte, anunţă Marea Vindecare, adică mântuirea neamului omenesc.

Vindecarea orbului a fost săvârşită cu puţin timp înainte de patimi, moarte şi înviere, evenimente prin care se va pecetlui lucrarea de mântuire (vindecare) a omenirii din robia păcatului şi a morţii, inclusiv, din orbirea în care se zbătuse până atunci. Prin strigătul ierihoneanului, „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!“, putem înţelege, desigur, durerea lui, dar şi faptul că era portavocea neamului omenesc. Strigătul lui nu este, însă, doar al omenirii de până la el sau al celei contemporane lui. Este suspinul tuturor oamenilor, până la sfârşitul veacurilor! În acest sens, trebuie să o spunem cât mai des, că este şi strigătul nostru, al fiecăruia! Desigur, Domnul Hristos nu ne cere să ne scoatem ochii, să ne mutilăm trupul după ce vedem locurile sfinte, dar să arătăm şi noi că-L iubim prin faptele noastre, prin păzirea poruncilor, prin înfrânarea pornirilor nesăbuite, a urechilor şi a gurii slobode, să nu mai grăiască gura vorbe fără de folos, minciuni, hule, înjurături şi drăcuieli, să ne înfrânăm toate mădularele de a mai face cu ele păcate ca să-L mâniem pe Dumnezeu! Dacă vom asculta glasul Evangheliei Lui Hristos, o lumină cerească ne va lumina sufletul şi va sălta de bucurie ca şi în cazul orbului din Evanghelie, când Mântuitorul i-a zis cu Sfântul Său Cuvânt: “vezi!”, pentru că astfel, vom vedea şi noi lumina mântuirii şi a fericirii veşnice.

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here