Dumnezeu mântuieşte sufletul omului şi îl înalţă la Cer!

244

Pharisee-and-Publican-FrescoCu Pericopa Evanghelică a Duminicii a XXXIII-a după Rusalii( a Vameşului şi a Fariseului) începe Triodul, adică începe asceza, în numele Prea Sfintei Treimi, o perioadă binecuvântată de încântare a sufletului și a trupului nostru, de primenire, pentru ca Domnul să învie în noi și să ne mute de la moartea noastră pământeană la Viața Lui întru Lumină, de la nepăsarea noastră făţarnică la Slava Sa, de la mediocritatea noastră apăsătoare şi plină de păcat, la cunoștința Lui cea prea

dumnezeiască și iluminatoare, pentru a conştientiza că Dumnezeu mântuieşte sufletul nostru şi îl înalţă în Împărăţia Cerurilor. Pilda ne arată că trufia se înalţă deseori din solul unei pretinse şi autoiluzorii corectitudini morale care ajunge pricină de dispreţuire a celorlalţi oameni, că smerenia adevărată creşte din lacrimile păcătoşilor, dincolo de vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului, cel care mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea se mândrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimând pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi şi păcătoşi!

“Vai vouă fariseilor făţarnici, că sunteţi ca mormintele spoite…”!

Dacă ne întoarcem cu mintea şi cu sufletul nostru la rugăciunea fariseului din Evanghelie şi vom căuta cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult că atunci când Fariseul, stând în biserică, doar se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat, parcă se deschide oglinda înţelepciunii sufletului omenesc. Dar, ce fel de mulţumire aducea lui Dumnezeu în rugăciunea lui, fariseul, dacă, plin de mîndrie, osândea pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi? Se ştie că rădăcina rugăciunii lui era mândria, că din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de închipuire de sine înaintea oamenilor, uitând cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26), ştiindu-se că Iisus va spune pilda vameşului şi a fariseului pentru unii care se credeau neprihăniţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi, pentru a pune în contrast un fariseu şi un vameş. Fariseul se ruga în picioare mulţumindu-i lui Dumnezeu că nu este ca ceilalţi oameni hrăpăreţi (lacomi de avere), nedrepţi sau preacurvari sau chiar ca vameşul care stătea lângă el, adăugând că el posteşte de două ori pe săptămână şi dă zeciuială din toate veniturile sale. Vameşul, în schimb, stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci se bătea în piept zicând: ,,Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”, după care Iisus ne spune că vameşul s-a pogorât acasă mai îndreptat prin rugăciune decât fariseul, căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat(Lc18.10-14). Duminica aceasta se numeşte a Vameşului şi a Fariseului, dar, foarte probabil că mulţi dintre dumneavoastră nu ştiţi ce înseamnă acest titlu. Cuvântul fariseu vine de la cuvântul aramaic “faras” şi înseamnă ales, om mare, aşa că pe vremea lui Iisus, fariseii erau consideraţi oameni aleşi. Fariseii căutau laudele lumii, nu se rugau în casă, ci ieşeau la colţurile uliţelor şi se rugau cu voce tare, ca oamenii să spună: “Vai, ce om bun, evlavios”, dar ei, în suflet, nu erau aşa. De aceea, Iisus le zice: “Vai vouă fariseilor făţarnici, că sunteţi ca mormintele spoite, care dinafară sunt curate, dar înăuntru sunt pline de putreziciune”!

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”!

Dacă vom socoti cu chibzuinţă, că adevăratul ortodox e o mixtură dintre fariseu și vameș, el trebuie să le facă pe toate fără să considere că a făcut totul și, când cade în păcate, să admită imediat că păcatul e al lui și numai al lui. Să nu arunce vina pe alții, ci să și-o asume, pentru ca să-şi îndrepte ţinuta, adică, să se liniștească, să se umple de smerenie, să se umple de sfială, de atenție, de bun simț în relație cu păcatele altora. Poate nu realizăm că dacă ne-am vedea păcatele noastre înaintea noastră pururea, adică grămada de gunoi de care ne-a scăpat Domnul, iadul din care ne-a scos, am ști cum să vorbim cu alții, cu câtă smerenie, cu câtă simplitate, cu ce conștiință ar trebui să-I apreciem și nu i-am mai judeca pe alții cu toporul, cu sabia în mână…ci i-am mângâia cu mâini frățești, cu cuvinte de înțelegere, cu atenție binevoitoare. În contrast cu acest fariseu care îi judecă pe ceilalţi oameni, şi care este plin de sine, vameşul zice doar “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”, ceea ce înseamnă că vameşul s-a întors mai îndreptat sufleteşte decât fariseul. Concluzia parabolei este că cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cine se smereşte pe sine va fi înălţat. Vameşul este un om păcătos, dar pocăinţa lui este sinceră, şi el nu contează exclusiv pe faptele bune pe care nu le are, nici pe o bunătatea pe care nu o are, ci, singurul lucru pe care contează el este mila Lui Dumnezeu. De altfel, chiar în centrul rugăciunii sale se află mila lui Dumnezeu şi păcatul lui propriu. Vameşul nu face lista păcatelor altora, nu are grija de păcatele altora, ci, se îngrijeşte numai de propriul său suflet care are nevoie de mila Lui Dumnezeu pentru a se schimba, pentru a se înnoi, pentru a se curăţi şi pentru a se mântui. Vedem că acest vameş, dintr-un om păcătos, prin puterea rugăciunii lui sincere devine, fără să ştie, un dascăl pentru noi toţi. Multe dintre faptele noastre considerate de noi bune au nevoie de mila Lui Dumnezeu ca să fie curăţate de ceea ce este orgoliu nemăsurat sau egoism, atunci când le-am săvârşit. Acest vameş ne îndeamnă ca un învăţător fără voia lui, să spunem cât mai mult rugăciunea inimii! Vameşul ne arată că în faţa lui Dumnezeu avem nevoie, nu doar să enumerăm virtuţile noastre, iar dacă facem un lucru bun, trebuie să-I mulţumim Lui Dumnezeu.

Când ne smerim, ne golim de noi înşine în faţa Lui Dumnezeu!

Învăţăm de la acest vameş, că la un moment dat, nu se mai pune problema înşiruirii multelor fapte rele, ci doar vrea să fie eliberat de starea păcătoasă în care s-a afundat, pentru că omul plin de păcate, uneori, nici nu-şi mai aminteşte câte a făcut. Dacă îl vedem cu ochii minţii, vameşul este dascălul nostrum, pentru că el nu e mulţumit cu starea în care se află, iar spovedania nu este un simplu mod de avea acces la împărtăşanie. Pe de altă parte, starea de pocăinţă este dorinţa fierbinte de a ne elibera de un trecut care ne apasă, şi de a ne schimba viaţa, poate chiar constatarea că nu o putem schimba prin propriile noastre forţe. Sfinţii s-au chinuit ani întregi de a lăsa anumite patimi, dar au observat că nu pot singuri, şi au ajuns la pocăinţă cerând mila lui Dumnezeu, asemenea vameşului, văzând cu ochii lor duhovniceşti că foarte adesea numai mila lui Dumnezeu ne poate schimba! Dar, nu este de ajuns uneori crisparea voinţei, când există atâtea răutăţi în sufletul nostru, acele păcate atât de adânc înrădăcinate, pe care numai mila lui Dumnezeu le poate vindeca. Poate că acest adevăr îl vedem în sufletul acestui vameş, iar strigătul său arată cât este de încărcat sufletul de păcate, încât numai mila lui Dumnezeu îl poate elibera! Când omul este eliberat de păcate, el renaşte spiritual, de aceea pocăinţa se mai numeşte şi al doilea botez, pentru că lacrimile pocăinţei sunt lacrimi de bucurie. Când îngenunchem înaintea icoanei, noi, în taina pocăinţei, abia atunci ne ridicăm! Când ne smerim, ne golim de noi înşine în faţa Lui Dumnezeu, iar smerenia este, de fapt, o înălţare duhovnicească. Abia când îngenunchem copleşiti de păcate, putem să lăsăm jos, la pământ, păcatele noastre.

Cei mândri nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi!

Lumea, întocmai ca un om nebun, a ajuns pentru păcatul mândriei să rătăcească în gândurile ei, întunecându-se în inima sa, pentru că a schimbat adevărul cu minciuna şi astfel a căzut închinându-se făpturilor în locul Făcătorului! Poate că Dumnezeu a lăsat-o să cadă în pângărire, cuprinsă fiind de pofte nesăţioase, aşa încât, schimbându-şi firea, plini de decădere, şi bărbaţii şi femeile se tăvălesc în cele mai înjositoare plăceri. Să nu ne mai mirăm de ce sunt atâţia nebuni, de ce s-au ivit atâţia care zic că nu există Dumnezeu şi că nu mai este nimic după moarte. Iată, oameni buni, unde i-a dus mândria nemăsurată, făcându-se şi înălţându-se ei ca…dumnezei. Alţii spun că omul este totul, alfa şi omega, că a descoperit şi că a făcut atâtea tehnologii pentru mari progrese, dar, uită, din cauza mândriei, că toate câte le au la îndemână, fie înţelepciune, fie materie primă, le au de la Dumnezeu. Dacă ar fi smeriţi, ar vedea că nu sunt în stare să facă un fir de păr în plus omului de lângă ei. Tot din mândrie nemăsurată şi nestăpânită, au rătăcit unii de la dreapta credinţă! De fapt, ei, rătăciţii, în loc să-şi vadă bârna din ochiul lor, văd gunoiul din ochii altora şi numai ce îi auzi zicând că ei nu mai fac păcate de când au plecat de la biserică şi că preoţii sunt nişte păcătoşi, iar creştinii ortodocşi la fel. Să avem în vedere că înaintea Lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de scump ar fi darul său, doar cu sufletul se poate mântui, iar fără suflet, poate să dea săracilor pomeni mari, mese întinse, din cauza mândriei şi a neascultării Evangheliei precum şi a poruncilor lui Hristos, toate faptele bune nu sunt primite la Dumnezeu. Orice bine ai face, e în zadar, dacă nu ai suflet! Este întocmai, cum ai pune apă într-un vas spart şi ar curge jos: când te duci să bei, vezi că e tot gol. Aşa sunt cei mândri, lipsiţi de mila lui Dumnezeu. De aceea, ei nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi, căci sunt plini de duhul diavolesc al mândriei. De multe ori se întâmplă că din cei de jos se ridică unii la ranguri mari în lumea aceasta, mai ales în zilele noastre. Iată, cum se văd ei sus, ca vulturii la înălţime, mai ales că prin căsătorie îşi aşează cuibul cât mai sus printre stele. Dar, pe mulţi îi dărâmă Dumnezeu într-o clipă, căci ajung în starea cea mai nenorocită şi de plâns, aducându-şi aminte de unde au plecat, iar, abia atunci se smeresc privind cu suspine spre cer, la Marele Creator, Dumnezeu!

Prof. Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here