Dumnezeu luminează mintea şi deschide ochii sufletului

693

cristosPericopa Evanghelică a Duminicii a treia după Rusalii ne vorbeşte Despre grijile vieţii şi ne învaţă să căutăm Calea spre Împărăţia Lui Dumnezeu, luminându-ne mintea noastră apăsată de grijile cotidiene şi deschizându-ne ochii sufletului nostru.

Atunci, când Îl vom auzi pe Mântuitorul zicând: Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult? (Matei 6, 23), să înţelegem că această lumină este mintea noastră, căci mintea aceasta, care este ochiul sufletului, când se va întuneca de păcate, pesemne, toată aşezarea şi simţurile trupului vor fi întunecate. Iar, dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare şi povăţuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci, cu atât mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea şi prea lesne se pleacă la păcate.

“Oare nu este sufletul mai mult decât hrana”?

Ştim că Mântuitorul Iisus Hristos a desfăşurat în anii săi de activitate publică şi misiunea de Învăţător sau de Prooroc, ori proorocul dispune de capacitatea de a prevedea şi de a prezice fapte şi întâmplări ce se vor împlini în viitor. Textul acestei Evanghelii, decupat din Predica de pe Munte, deşi a fost rostit cu două milenii în urmă, dă impresia că face referire precisă la vremurile noastre de azi. Printre multele idei care se desprind din textul Evanghelic, dar şi din context, una se pare că deţine poziţia dominantă, prin marja sporită de interes cu care este privită şi tratată de societatea contemporană. Este vorba despre grija de fiecare zi, căreia îi consacrăm toate resursele noastre mentale şi fizice, din teama obsesivă de a nu ajunge să trăim în lipsă, în sărăcie şi în suferinţă familială. Pentru a nu irosi spaţiul cu speculaţii ieftine, să desprindem din tezaurul Evanghelic un scurt pasaj rostit de către Iisus, în măsură să ne descătuşeze sufletul de grija bunurilor trecătoare: “Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei VI, 25-26) O fundamentare logică ne sileşte să admitem că Dumnezeu nu poate lăsa fără resurse de hrană, apă sau îmbrăcăminte omul, făptura cea mai iubită din întreaga Sa creaţie. Dintru început, chiar înainte de ziua a şasea, Dumnezeu a făcut o grădină fermecătoare, înzestrată cu cele mai îmbietoare şi apetisante bunătăţi, aşa încât, atunci când Adam şi Eva au deschis pentru prima dată ochii, s-au trezit în grădina unui Eden paradisiac din care nu lipsea nimic. Acea stare ar fi putut şi ar fi trebuit să rămână o permanenţă, dar, pervertirea sau schimbarea în rău a omului a fost pedepsită de Dumnezeu sub diferite forme, uneori chiar cu foamete, aşa cum s-a întâmplat în vremea Patriarhului Iacob, când peste Israel, Egipt şi “pe toată faţa pământului” (Facere XLI, 56), fiind foamete timp de şapte ani, a investit Dumnezeu în mod providenţial pe Iosif cel preacurat, fiul lui Iacob, drept administrator peste toată ţara Egiptului ca să scape lumea de la pieire. Este o lecţie din care trebuie să învăţăm că în orice clipă a vieţii suntem în mâna Lui Dumnezeu, Cel Care ne poate nimici, fie prin foamete, ca în cazul arătat, fie prin foc şi pucioasă (ex. Sodoma), dar tot El este în măsură să ne salveze din orice situaţie disperată!

“Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui”!

Exemplele pot continua la nesfârşit, dar trebuie să ne restrângem şi să revenim la tema Evangheliei, care ne serveşte destule idei pentru ieşirea din orice criză individuală sau socială. După ce ne dă ca exemple păsările cerului, cărora le lipsesc chiar mâinile şi uneltele cu care să muncească şi să strângă hrană de rezervă pentru anotimpul iernii, Mântuitorul ne sugerează o soluţie salvatoare şi acelora care sunt preocupaţi de vestimentaţie sau de modă: “Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbrăcat ca unii dintre aceştia” (Matei VI, 28-29). Deşi a fost un prinţ al eleganţei în vestimentaţie, vorbire, poezie şi înţelepciune, ajungând la vârsta deplinei maturităţi, Solomon le va reproba, numindu-le pe acestea “deşertăciune”! Să luăm seama că paza minţii este de mai multe feluri: întâi trebuie să ne păzim mintea de închipuiri pătimaşe, apoi, să ne păzim mintea de orice gînd păcătos, în al treilea rând, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor, iar în al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greşi înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-şi poate păzi mintea de gânduri rele şi de închipuiri pătimaşe, de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată! Întotdeauna, Dumnezeu ne întâmpină cu un sfat părintesc, prin care ne ia de pe umeri povara grijilor lumeşti şi ne transferă centrul de greutate al preocupărilor permanente asupra valorilor netrecătoare prin cuvintele: “Căutaţi mai întâi Împărăţia Lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale” (Matei VI, 33-34). Adică, lucraţi-vă temeinic mântuirea prin credinţă şi fapte creştineşti de omenie, iar Eu voi avea grijă să nu vă lipsească nimicurile şi mărunţişurile vieţii trecătoare, care atât de mult vă preocupă. Iată, ce minunată lecţie morală ne învaţă Dumnezeu! Dacă omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amorţit sufleteşte, ceea ce este o teribilă pedeapsă de care el nu-şi dă seama, simte în adâncul fiinţei sale o lege care este totodată şi judecător, iar această lege şi judecător este conştiinţa morală. Existenţa acesteia o recunoaşte orice om cu mintea sănătoasă!

“Dumnezeu îi învaţă şi îi guvernează în mod suveran pe oameni”!

Să pornim de la cuvintele oratorului Cicero, care în discursul său “Pro Milone”, capitolul IV spunea: “Există o lege nescrisă, dar înnăscută, o lege pe care nu am învăţat-o nici de la părinţi, nici de la dascălii noştri, nici n-am studiat-o din cărţi; o avem de la natura însăşi, am scos-o din sânul ei; ea ne-a inspirat-o”. Iar în “De Republica”, acelaşi mare orator spune: “Legea adevărată, universală, imuabilă, veşnică, al cărei glas ne arată dorinţele, ale cărei ameninţări ne întorc de la rău (…); prin această lege, Dumnezeu îi învaţă şi îi guvernează în mod suveran pe oameni, El singur este tatăl, arbitrul şi răzbunătorul ei. Nimeni nu poate s-o nesocotească fără a-şi renega natura”! Aşadar, conştiinţa morală, această lege universală, naturală şi nescrisă este glasul, martorul şi judecata Lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practică, personală şi vie care călăuzeşte viaţa omului, arătându-i atât bunătatea şi răutatea faptelor lui, precum şi ceea ce trebuie să facă. Este un imperativ practic şi un judecător lăuntric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a cărui sentinţă ne aduce pace sau remuşcare. Ea este, în acelaşi timp, şi martorul faptelor noastre şi al gândurilor celor mai tăinuite, şi nu rareori se întâmplă că acela care refuză să-şi mărturisească o faptă oribilă şi să suporte consecinţele, sfârşeşte tragic, neputând suporta remuşcările. Conştiinţa pe care ne-o asumăm şi care ne defineşte, nu este un glas pur omenesc, căci, dacă ar fi aşa, l-am putea suprima. Ea nu izvorăşte nici din frica de pedeapsă, întemeiată pe educaţie sau legislaţie penală, deoarece ea dictează şi mustră atunci când fapta scapă de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare, cum e cazul crimelor comise în ascuns, fără posibilitatea de a fi descoperite vreodată. De aceea, conştiinţa trebuie privită ca o putere, ca o facultate sădită de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultăţi ale percepţiei de sine, însă o putere văzută în dezvoltarea şi aplicarea ei este supusă influenţelor interne şi externe specifice firii noastre! Dar, oameni buni, oare, cum se poate deforma conştiinţa şi cum poate deveni greşită şi laxă? Prin nepăsarea faţă de păcat!

“Luminătorul trupului este ochiul…”

A nesocoti păcatele mici, uşor iertătoare, a nu-ţi face proces de conştiinţă din acestea, a le socoti o nimica toată, înseamnă a-ţi toci sensibilitatea faţă de păcat şi a aluneca pe panta păcatului de moarte. De la un timp, acesta nu-ţi mai provoacă oroare, tu nu-l vezi în toată monstruozitatea sa şi îl tratezi cu o superficială indulgenţă, chiar îţi justifici greşeala cu diferite argumente şi pretexte false, pentru ca până la urmă să ajungi să spui că totul e ceva firesc. Astfel, devii păcătosul care comite răul cu liniştea cu care săvârşeşte binele şi astfel conştiinţa ta laxă, care te-a dus la nepăsare, şi în final, la împietrirea inimii, îţi deschide calea aproape sigură spre osândire. Învăţăturile minunate pe care le desprindem din această Pericopă Evanghelică, pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală, ca un pahar cu apă rece într-o zi fierbinte de vară. Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos luminează, răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de o mulţime de boli, dar mai ales de boala aceasta a gijii pentru ziua de mâine. Iată, versetul 22 de la începutul predicii: “Luminătorul trupului este ochiul…” se dovedeşte o metaforă care se referă la lumina spirituală pe care o izvorăşte sufletul: dacă sufletul în sine este întuneric, totul este întuneric. Mântuitorul, ca să Se facă mai bine înţeles, a recurs la lucruri sensibile. Cum vine să vorbească despre sufletul care devine rob, care este sclav şi fiindcă aceste idei depăşeau mulţimea, El Se întoarce spre lucruri exterioare, pe care le au în toate zilele sub ochi pentru a continua învăţătura Sa, slujindu-Se de sensibil, pentru ca toţi cei ce-L ascultă, să-I înţeleagă mai bine mesajul Său dumnezeiesc. Sensul acestor cuvinte adresate de Mântuitor oamenilor, ar fi acela că, dacă oamenii nu înţeleg răul din suflet, să judece prin ceea ce se petrece în trup, căci, mintea este pentru suflet, ceea ce este ochiul pentru trup. Noi, dacă avem vedere trupească, să ne punem întrebarea, cum ne-am simţi să plătim prin pierderea vederii trupeşti, plăcerea deşartă de a purta haine scumpe? Ochii noştri, odată pierduţi, ce folos vom mai avea de viaţa aceasta? Ori, stingerea luminii intelectuale, nu poate avea o urmare mai puţin gravă decât întunecarea vederii. Aşadar, să fim consecvenţi, iar dacă avem atâta grijă pentru a păstra ochiul trupului nostru, să nu avem mai puţină preocupare pentru a întreţine sănătoasă şi a mântui mintea care luminează sufletul nostru. Iar, atunci, oameni buni, de unde va veni lumina cea necreată, dacă vom stinge focul care ne arde sufletul?

Prof. Vasile Gogonea

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here