În Pericopa Evanghelică a Duminicii a VIII-a după Rusalii, Sf. Evanghelist Matei ne aminteşte una dintre minunile Mântuitorului care au impresionat mulţimile dintotdeauna, pentru că, deşi era în al doilea an al activităţii Sale mesianice, Mântuitorul Iisus Hristos, fiind în ţinutul Capernaumului, a aflat vestea tristă a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul de către Irod Antipa.
Vedem şi auzim, cu acest prilej, că Hristos Domnul a înmulţit pâinile, ca să ne arate că trebuie să privim dincolo de “pâinea cea de toate zilele” cu care ne hrănim doar trupul, dincolo de orizontul acestei lumi care se reduce de multe ori la satisfacerea nevoilor materiale, a nevoilor existenţiale de hrană şi adăpost, pentru ca să înţelegem credinţa noastră dincolo de volutele ideologice, ca fiind adevărata viaţă în Duh, pentru a-L gusta cu sufletul pe Dumnezeu şi să realizăm că El este Pâinea Vieţii care ne hrăneşte sufletul şi Care ne va da şi nouă viaţa veşnică. Această Pâine a Vieţii Este Hristos Însuşi, Cel Care ne învaţă să-L iubim, nu doar prin vorbe mari, ci ascultându-L şi împlinindu-I Cuvântul, ca să-L urmăm pe El în Duh şi-n Adevăr, iar acolo unde se află El, să fim şi noi!
Înmulţirea pâinilor în pustie preînchipuie jertfa Euharistică
Astfel, ni se relatează că Mântuitorul, întristat de moartea Sf. Ioan Botezătorul, s-a urcat într-o corabie împreună cu ucenicii Săi, a străbătut apa Lacului Ghenizaret şi S-a retras în ţinutul Betsaidei, în loc pustiu. Dar, nu a fost chip să rămână neştiut şi necăutat de mulţimile de oameni, pentru că din cetăţile dimprejur s-au adunat oameni mulţi, venind la El cu dorinţa de a-L asculta şi a-I spune suferinţele lor: „Şi I s-a facut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor”( Matei XIV, 14), apoi s-a făcut seară şi lumea era obosită şi flămândă trupeşte. Satele rămăseseră departe şi oamenii nu aveau mâncare, când au venit la Iisus ucenicii Săi, zicând: „Locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare”!(Matei XIV, 15). Mântuitorul, însă, le-a spus: „Nu trebuie să se ducă. Daţi-le voi să mănânce”(Matei XIV, 16). Ucenicii nedumeriţi i-au răspuns: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Şi El a zis: „Aduceţi-mi-le aici!”(Matei XIV, 17-18). Apoi, după ce a poruncit oamenilor să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi căutând la cer a binecuvântat şi le-a dat ucenicilor. Au mâncat toţi şi s-au săturat, iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii. Trebuie să desluşim că dincolo de subtilitatea întâmplării redate de către Sf. Evanghelist Matei, pornim de la premisa că pâinea a fost şi va fi întotdeauna absolut necesară vieţii noastre pământeşti, fiindcă ea constituie hrana noastră cea de toate zilele. De aceea, Însuşi Mântuitorul, când ne-a învăţat, cum să ne rugăm prin Rugăciunea Domnească, ne-a îndrumat să cerem nu „hrana”, ci „pâinea noastră cea de toate zilele”, iar aici, cred că nu este vorba numai de pâinea făcută din grâu, ci, mai ales de „pâinea” spirituală, care este hrana sufletească a noastră, a tuturor. Desigur, înmulţirea pâinilor în pustie preînchipuie jertfa Euharistică, aceea care se va repeta în Sfânta Sfintelor până în veacul din urmă. Dragostea Mântuitorului a fost atât de mare, încât ne-a lăsat nu numai învăţătura Sa minunată din Sfânta Evanghelie, ci, mai ales, minunile şi pilda vieţii Sale, deoarece a instituit Taina Sfântă prin care El însuşi e pururea cu noi şi se jertfeşte pentru mântuirea noastră. Dragostea pe care ne-a arătat-o Mântuitorul prin înmulţirea pâinilor în pustie se revarsă nemărginit prin Sf. Euharistie asupra oamenilor.
Hristos Domnul îi miluia pe oameni trupeşte şi sufleteşte!
Expresia care se voia ca un îndemn: “Daţi-le voi să mănânce”, avea să însemne, nu numai că ucenicii trebuiau să se gândească la hrana mulţimii în ceasul acela, dar, mai ales, că ei trebuie să poarte grija ca ucenici ai Lui Hristos, mereu să-i îndestuleze pe oameni cu învăţătura Lui, cu hrana Lui cea mântuitoare, să aducă lumii hrana cea din Cuvântul Lui Hristos şi al Evangheliei. Cu atât mai mult, cu cât îndemnul este adresat, nu atât acelor care erau atunci de faţă şi nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci mulţimilor din lumea largă pe unde aveau să aducă ucenicii hrană şi apă vie prin Cuvântul Evangheliei Lui Hristos. Domnul Iisus, luând cele cinci pâini şi doi peşti, a privit, nu la sate sau cetăţi “ce nu erau acolo”, nici la pământul pustiu, ci la Ierusalimul Ceresc, le-a binecuvântat şi, frângându-le, a îndestulat de hrană şi de mila Lui o mulţime de oameni, cu hrană binecuvântată şi primită ca din cer. Desigur, cu aceasta, lucrarea Mântuitorului era împlinită, pentru că mulţime de bolnavi erau vindecaţi şi lumea toată era îndestulată! Oamenii aveau sănătatea şi hrana materială şi spirituală, deci, viaţa şi învăţătura cea mare, câştig sufletesc şi trupesc, pentru că şi minunea vindecărilor şi minunea pâinilor îndestulau şi foloseau trupeşte şi sufleteşte mulţimii aceleia de care Îi era milă Lui Hristos Domnul! El îi miluia pe oameni trupeşte şi sufleteşte, îl miluia pe omul întreg, în deplinătatea lui. Îi era milă de bolnavi şi îi vindeca, îi era milă de flămânzi şi îi sătura, Voia şi le făcea oamenilor tot binele vieţii, le dădea tot ajutorul, le era de tot folosul. Iar aceasta o făcea, ca să înveţe oamenii a cunoaşte mila şi dăruirea Lui Dumnezeu pentru firea şi pentru nevoia omenească. Omul este un suflet într-un trup şi un trup cu suflet, unite într-o fiinţă pe care Dumnezeu, aşa cum o cunoaşte, o iubeşte şi o voieşte, precum El armonios a alcătuit-o prin actul Creaţiei Sale! Oare, ar putea spune cineva că Hristos ne-a învăţat să urâm trupul, când a vindecat şi a hrănit atâţia oameni bolnavi şi a hrănit atâţia flămânzi, când a uşurat pe cei întristaţi şi împovăraţi de grijile vieţii? Oare, cine a mai dăruit în decursul timpului, atâta dragoste, atâta bine, atâta bucurie, atâta dreptate, atâta frumuseţe şi atât adevăr ca Iisus Hristos? Mântuitorul a făcut şi face minuni pe care nu le-a făcut nimeni! El, nu doar că le vorbeşte oamenilor despre suferinţă, dar, le-o şi alină, nu doar vorbeşte despre iubire, ci le-o dăruieşte! Coboară în noaptea lor de durere cu mila Sa, îi vindecă, îi satură, le deschide o zare nouă de nădejde şi de mântuire. Mila pe care o dă Iisus poporului Său credincios este o milă adâncită în suferinţele Lui pe acest pământ. Căci, ce însemnează mila, cuvântul acesta sfânt şi cald ca o lacrimă? Înseamnă transpunerea ta în durerea semenului tău şi voinţa de a-i vindeca această durere sau măcar de a o alina!
Iisus este pâinea dăruită de către Dumnezeu, El este pâinea vieţii!
Când Mântuitorul a rostit “Milă mi-e de popor”, El trăia în clipa aceea întreaga strâmtorare a mulţimii flămânde. Dar, mila Lui Iisus nu s-a rezumat doar la această expresie verbală, care ar fi rămas ca o simplă constatare, ci a transformat-o în faptă împlinită, prin săturarea mulţimii flămânde. Să recunoaştem deschis că nici o religie din lume nu cuprinde într-un mod atât de hotărât puterea dragostei şi a milei îndreptate spre om, aşa cum o are creştinismul. Poate că din această dragoste şi milă au crescut, ca o holdă plină de belşug şi de binecuvântare, nenumărate instituţii de binefacere, acele vasiliade care includ: spitale, azile, cămine pentru bolnavi şi bătrâni, care au alinat suferinţele omului, i-au liniştit foamea şi i-au acoperit goliciunea. Avem atâtea exemple de oameni care s-au lepădat de lume şi de plăcerile ei înşelătoare şi au făcut din viaţa lor o jertfă continuă pentru durerile aproapelui. Iisus este personalitatea care tronează asupra întâmplării, a hazardului, El controlează şi conduce acţiunea, Se comportă suveran şi nu îşi pierde cumpătul, de la început şi până la sfârşit. Căci Iisus este Dumnezeu, El Este Fiul Lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu a devenit om pentru a dovedi poporului grija sa deosebită, pentru a-l hrăni cu „pâinea spirituală”. Iisus identifică Persoana Sa cu hrana principală a oamenilor, credinţa! Iisus este pâinea dăruită de către Dumnezeu, El este pâinea vieţii, o pâine vie, care se arată oameilor prin dăruire, prin ajutorare, prin vindecare, iar dacă noi suntem pregătiţi să ne lăsăm ajutaţi, Iisus este alături de noi întotdeauna prin minunile Sale. Iar, minunea cea dintâi a fost acea umblare a gloatei după Cuvântul Lui Dumnezeu, minunata flămânzire trupească a celor cinci mii de oameni după Cuvântul Mântuitorului. Mântuitorul a săturat mai întâi această flămânzire sufletească şi apoi a săturat foamea lor cea trupească. Acesta este înţelesul cel mai adânc al Evangheliei. Mulţimea celor cinci mii simţise mai întâi foamea cea sufletească, pe urmă a avut grijă Mântuitorul de foamea lor cea trupească. Poate că la fel este şi azi, pentru că Domnul are grijă de toate lipsurile noastre, când petrecem lângă El. Minunea din Evanghelia Duminicii acesteia, cu minunata săturare a celor cinci mii de oameni se întâmplă şi azi, iubite cititorule! Când umbli cu sufletul însetat şi flămând după învăţăturile Mântuitorului, când simţi în tine, neîncetat, o foame de a auzi Cuvântul Lui Dumnezeu, când te ţii aproape de Hristos şi petreci mereu lângă El, pentru a-ţi sătura şi hrăni sufletul cu învăţăturile Lui, atunci, El are grijă şi de toate lipsurile vieţii tale!
Prof. Vasile Gogonea
