Dumnezeu este bogăţia necuprinsă a Ierusalimului ceresc!

89

IMG_0814În fiecare an, la 15 august, creştinii îşi aduc aminte de momentul în care Sfânta Fecioară Maria a adormit întru Domnul, ştiut fiind faptul că Maica Domnului este cea mai înaltă sfinţenie omenească recunoscută şi cinstită de către Sfânta Biserică, iar Adormirea Maicii Domnului este cea mai de seamă dintre sărbătorile ei.

Totodată, Pericopa Evanghelică a Duminicii a XII-a după Rusalii, îl reprezintă pe omul care, deşi are o situaţie materială bună, deşi este corect din punct de vedere moral, păstrează, totuşi, în suflet o dorinţă curată după ceva mai înalt decât ceea ce poate să-i ofere avuţia materială şi etica ireproşabilă a destăinuirii bogăţiei sufleteşti a omului.

Cu toţii vedem că textul Evangheliei ne vorbeşte despre bogăţiile noastre sufleteşti, ceea ce înseamnă că orice creştin, fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogăţească şi chiar să-şi facă o nepreţuită comoară în cer, dacă este atent şi-l iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său ca pe sine însuşi.

Ce să fac, ca să am viaţa veşnică ?

Evanghelia acestei duminici este plină de învăţături duhovniceşti, pentru că învăţăm de la acel tânăr bogat, dar evlavios şi moral, că omul, chiar şi atunci când are o situaţie materială consistentă, deplin asigurată în lumea aceasta, bunurile materiale limitate şi trecătoare nu pot niciodată să-i ofere sufletului acea bucurie a vieţii veşnice. De departe, ştim că sufletul omului, creat după Chipul Lui Dumnezeu Cel veşnic şi infinit, este permanent în căutarea Lui Dumnezeu Cel care Îveşniceşte infinitul, Cel netrecător şi nelimitat, ceea ce înseamnă că e atât de doritor de veşnicie sufletul omului, încât nimic din lumea aceasta nu-l poate satisface pe deplin şi nimic din ceea ce este trecător, nu poate răspunde dorinţei lui de viaţă şi de iubire veşnică. Numai Dumnezeu Cel veşnic şi nesfârşit în Iubirea Sa poate umple sufletul omului cu viaţă şi iubire veşnică, iar pentru noi, cei de azi şi de mâine, cred că aceasta este adâncimea căutării din întrebarea tânărului evlavios şi bogat, şi anume: „Ce să fac, ca să am viaţa veşnică”? Aceasta este cea mai frumoasă întrebare, nu doar pentru un tânăr, ci pentru orice om care poartă în sufletul său un dram de înţelepciune: „Ce să fac, ca să am viaţa veşnică”?

Prin răspunsul pe care i-l dă tânărului, “Du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor, şi vei avea o comoară în cer” (Marcu 10:21a), de fapt, Iisus a pregătit nu numai inima tânărului bogat pentru a primi răspunsul din Evanghelie, dar îi arătase şi bunătatea incomparabilă a Tatălui Său faţă de cel păcătos, mai ales că El îi reamintise Legea şi o aplicase în mod deosebit asupra inimii şi a vieţii. Acum, ascultătorul Său era gata să cunoască ceea ce trebuia să facă pentru a moşteni viaţa eternă, dar, el trebuia să se pocăiască şi să creadă.

Cerând tânărului bogat ca să vândă tot ce avea şi să dea săracilor, Domnul atrăgea atenţia exact asupra păcatului lăcomiei din inima lui. Dar, nu era vorba, totuşi, numai de un test arbitrar, prin care tânărul bogat să-şi poată măsura profunzimea lăcomiei sale, câtă vreme renunţarea la bunurile lui era şi o exigenţă esenţială a Evangheliei, pentru că, în esenţă, el trebuia să întoarcă spatele unui idol al păcatului, pentru a avea comorile cereşti, iar acesta este miezul adevăratei pocăinţe, care înseamnă o schimbare fundamentală a propriei gândiri. Pentru a fi salvaţi, oamenii lacomi trebuie să se întoarcă de la pasiunea mistuitoare după bogăţie materială, pentru a dobândi bogăţia sufletului înveşnicit, iar dacă acest tânăr care s-a dus la Iisus, nu-şi schimba în mod fundamental gândirea, el nu putea fi salvat!

Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu!

Când Mântuitorul îi cere să împartă averile sale celor săraci, tânărul nostru a pierdut pofta de mântuire, căci a lăsat capul în jos, a întors spatele şi s-a dus întristat, iar, atunci, privindu-l cu multă mâhnire, Iisus a zis: “Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu!” Tânărul s-a întristat pentru că avea multe bogăţii şi i se părea o jertfă prea mare ceea ce i se cerea, iar în acest caz, ca şi în multe altele, vedeţi, oameni buni, ce piedică mare pot fi bogăţiile şi plăcerile lumii pentru orice creştin?

Foto10_Copacul_Sf_Maria_Mataryah_CairoPentru a întări afirmaţia de mai sus, Mântuitorul a zis iarăşi: “Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”. Cugetând mai adânc la aceste cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde în ele şi câtă înţelepciune putem dobândi acordându-i atenţia cuvenită! Câtă sfinţenie putem dobândi, când vom deosebi între bogăţiile materiale, vremelnice, şi bogăţiile sufleteşti, veşnice. De la început observăm că bogăţiile materiale sunt o piedică pentru mântuire, deoarece, în comparaţie cu numărul săracilor, cel al bogaţilor mântuiţi este mult mai mic. De ce, oare, se întâmplă aceasta?

Pentru că bogăţia îl face pe om să se mândrească, să se laude şi să devină neascultător la glasul celor lipsiţi, pentru că bogăţia trufeşte şi îi mai dă bogatului posibilitatea de a-şi satisface toate poftele şi plăcerile trupeşti, din care decurg o mulţime de păcate. Mai ştim că Dumnezeu ne învaţă să spunem şi adevărul în ceea ce priveşte bogăţia, pentru că nu se face avuţie, fără o cât de mică înşelătorie, fără nedreptate, fără camătă şi vicleşug.

Suntem în vremuri de criză şi vezi bine, omule, că ori te înşeală la cântar, ori că se pune apă în vin sau lapte, dobândă la banii împrumutaţi, se cere mită, iar toţi cei care fac asemenea lucruri, spunem că mănâncă cea mai murdară pâine. Nu ne rămâne decât să spunem: Vai de copiii care moştenesc astfel de averi făcute prin nedreptăţi şi înşelătorii. Astfel de copii nu se pot mântui, dacă nu se trezesc la credinţa cea adevărată şi nu sunt primiţi în lucrarea mântuirii, până nu dau săracilor cele luate de la ei. De aceea, bine a zis Domnul, că mai lesne trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat in Împărăţia cerului.

Cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu!

Pericopa Evanghelică rânduită a se citi la Sfânta Liturghie din această Duminică a Adormirii Maicii Domnului, poate s-ar fi încheiat într-o notă pesimistă, dacă întristării dregătorului bogat, dar şi nedumeririi celor prezenţi, nu s-ar fi răspuns prin cuvintele Mântuitorului, care ascund o tainică speranţă: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“. Acest lucru mai înseamnă că, de multe ori, renunţăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul, dar, mai avem nevoie de schimbarea noastră, a felului nostru de a fi, de a gândi şi de a făptui, a modului fiecăruia de a înţelege viaţa, foarte adesea limitată la o existenţă egoistă, chiar şi atunci când este acoperită de haina evlaviei şi a virtuţilor, lucru care nu este deloc neînsemnat şi la îndemâna oricui.

Foarte greu renunţă omul la obişnuinţele sale, la speranţele sale deşarte, chiar dacă simte că modul în care-şi duce viaţa, poate nu este cel mai bun. Însă, Dumnezeiescul Învăţător, prin Cuvântul Său, a atins rana deschisă şi puternic infectată a tânărului bogat, acea rană duhovnicească, morală, socială – care de-a lungul veacurilor, îi chinuieşte pe toţi bogaţii şi nebogaţii care şi-au lipit „sufletul şi trupul” de demonul-mamona. E acest gunoi al diavolului, care – atunci când vine momentul critic în care „intră în joc” veşnicia şi însăşi mântuirea – se leapădă de Hristos şi îmbrăţişează aurul. Vedem bine că reacţia tânărului bogat la porunca: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri“, ne arată că o schimbare a omului, în profunzimea sufletului său, cere o luptă neîncetată cu sine, o frământare lăuntrică profundă. Dacă privim cu luare aminte, credem că averile care se cheltuiesc pe fapte de milostenie, nu se pierd, ci se transferă dintr-un loc unde ele sunt realităţi trecătoare, într-un alt loc, unde ele devin lumini netrecătoare, se transformă în lumina neînserată a faptelor bune cu care ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător. Dar, această preschimbare, de fapt, o prefacere a bunurilor materiale în fapte de milostenie şi în comori cereşti, nu se face cu uşurinţă, mai ales dacă ne-am prea obişnuit cu modul de existenţă posesiv, acaparator şi lacom faţă de averile trecătoare. Cred că foarte adesea, cei ajunşi în această stare, nu se mai pot elibera spiritual decât prin pocăinţă, rugăciune şi prin harul lui Dumnezeu!

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here