Pericopa Evanghelică a Duminicii a doua după Sfintele Paşti, numită şi Duminica Tomii, ne arată că Dumnezeu este Cel Care ne aduce pe altarul credinţei actul mântuirii noastre, iar învăţătura pe care o desprindem este aceea că Hristos a Înviat pentru toată lumea, pentru că El n-a venit numai pentru cei care cred, numai pentru credincioşi sau păcătoşi, ci, a venit şi pentru cei îndoielnici, pentru că toţi suntem îndoielnici, toţi avem dubii!
Din păcate, ajungem să ne îndoim, pentru că o dată am cerut ceva de la Dumnezeu şi nu ne-a dat, dar, poate că o singură strigare smerită la vreme de nevoie, nu ne arată credinţa cea adevărată, ci, ne arată arată slabiciunea omenească a îndoielii. Întotdeauna, noi, trebuie să avem o credinţă puternică, statornică, pentru că Mântuitorul, Care le ştia pe toate, a cunoscut îndoiala lui Toma şi a venit în mod special pentru el, iar când i S-a arătat Iisus, Toma, cel care se îndoise, L-a văzut şi a căzut la picioarele Lui spunând: “Domnul Meu şi Dumnezeul Meu”, iar în Duminica aceasta, fiecare dintre noi să cădem la picioarele Lui Iisus şi să strigăm: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
“Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”!
Iată, acestea sunt cuvintele pe care le-a grăit Domnul credinciosului Său ucenic, care n-a vrut să creadă în Învierea Sa, atunci când ea i-a fost adusă la cunoştinţă de către fraţii lui, Apostolii, cărora li S-a arătat în ziua Învierii Sale! Apostolul Toma spusese sus şi tare că nu va crede în Învierea Domnului, până ce nu se va căpăta dovada vie a acestei întâmplări atât de minunate şi atât de însemnate pentru lume. “De nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor”, a răspuns Toma, pe care îl uimise preaîmbucurătoarea veste, şi “de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25), iar în firea lui omenească, vorbind astfel, a arătat nu necredinţa cea vrăjmaşă lui Dumnezeu, ci, o bucurie negrăită, dezvăluind ceea ce simţea sufletul lui înaintea măreţiei întâmplării care a schimbat soarta omenirii. Fiul Domnului nu a întârziat să îi dea cunoscutului Său ucenic dovada pe care acesta o dorea. Desigur, Toma era un apostol îndoielnic, pentru că el a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, pipăind rănile Lui Hristos, de aceea l-a şi mustrat Domnul, mai ales că de cele mai multe ori, credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi din vedere. Ea ne vine din interior, din inimă, iar nu din afară, vine din cuvânt, din cuvântul de învăţătură auzit pentru prima oară din gura mamei şi a tatei, ştiut fiind că părinţii trupeşti ne sunt primii dascăli ai credinţei! Desigur, Sfântul Apostol Toma dorea să se încredinţeze de înviere, şi el primeşte o încredinţare neasemuit mai înaltă, înaintea căreia nici n-o mai bagă în seamă pe cea a învierii. “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, strigă Toma, „încredinţându-mă de Dumnezeirea Ta, nu mai caut să mă încredinţez de înviere, fiindcă Ţie, Atotputernicului Dumnezeu, îţi sunt cu putinţă toate lucrările, care sunt mai presus de înţelegerea omenească”, iar, ca răspuns la mărturisirea Apostolului, Domnul i-a fericit pe “cei ce nu au văzut şi au crezut”, semn că şi pe noi ne-a pomenit Domnul, pomenindu-i pe toţi cei care nu L-au văzut cu ochii trupeşti!
Pentru prima oară un om Îi spune Lui Iisus Hristos: “Dumnezeul meu”!
Despre Sfântul Apostol Toma, zis “Geamănul”, se ştiu prea puţine lucruri, faptul că este pomenit doar în treacăt, ca unul dintre cei 12, fără alte menţiuni. Tot ce ştim despre el din surse canonice provine din Evanghelia după Ioan: supranumele lui Toma (11, 6; 20, 24; 21, 2), atitudinea lui din pragul învierii lui Lazăr (11, 16), nelămurirea lui aparent naivă asupra unei afirmaţii a Mântuitorului (14, 4-6), vestitul episod al îndoielii de după Înviere (20, 24-29) şi prezenţa lui în ceata celor 7 ucenici cărora Domnul li S-a arătat la Marea Tiberiadei (21, 1-2). Scrierile ne relatează că ulterior Toma a propovăduit în Mesopotamia, Persia şi India, fiind martirizat la Edessa, iar ca fapt nu lipsit de importanţă, îi este atribuită şi o evanghelie apocrifă păstrată în limba coptă, cu puternice accente gnostice, descoperită şi editată pe la jumătatea secolului XX şi datând, pare-se, din secolul II d. Hr. În altă ordine de idei, Sf. Apostol Toma este considerat unul dintre Apostolii cei mai nedreptăţiţi de memoria culturală a posterităţii, mai cu seamă în vremurile moderne. Judecat îndeobşte reducţionist, doar prin prisma “necredinţei” sale din episodul menţionat, el s-a încetăţenit în conştiinţa majorităţii nu ca “Toma Geamănul”, dar, mai ales ca “Toma Necredinciosul”, fiind oferit cel mai adesea drept contra-exemplu, chiar şi la nivelul limbajului curent, conturând imaginea paradigmatică a îndoielii, a suspiciunii şi a îndărătniciei neînţelepte. Să ne gândim chiar la primul cuvânt al Lui Hristos, care este uimitor: “ Pace vouă”. Domnul le dăruieşte discipolilor Săi pacea, pacea Sa, pentru că nu au crezut în El, iar ei, pentru că sunt plini de complexe şi de remuşcări faţă de el, sufletul le este sfâşiat. Hristos îi eliberează cu marea Lui bunătate: v-aţi înşelat părăsindu-Mă şi necrezând în Mine! Aşadar, îi eliberează de greutatea aceea zdrobitoare şi îi iartă, iar fără această iertare dumnezeiască, n-ar putea să meargă către El, nici să-L asculte. Apoi, le dă o mărturie clară a Învierii Sale, o dovadă indubitabilă care se configurează prin stigmatele Patimilor Sale care I se văd pe mâini şi în coastă! O neînchipuită bunătate a Lui Hristos, îngăduinţă de necrezut a Lui Dumnezeu pentru micimea firii noastre ! Vrei o dovadă, iată că ţi-o dau, dar asta înseamnă şi că îndoiala lui Toma era adevărată, fiindcă el nu se prefăcea! Cu blândeţea Iertătorului, Domnul îl mustră: “nu fi necredincios, ci credincios”! Toma rosteşte atunci una dintre cele mai frumoase fraze din întreaga Evanghelie şi din Biblie: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”, iar acum, pentru prima oară un om Îi spune Lui Iisus Hristos: “Dumnezeul meu”!
Sf. Apostol Toma, nu face decât să întruchipeze o stare de spirit…
Cu inima plină de recunoştinţă şi de bucurie, într-o clipă, acest om a întâlnit pe Dumnezeu şi a făcut această minunată mărturisire în numele întregului neam omenesc şi întreg universul îi este recunoscător! Privit şi apreciat cu multă luare aminte, credem că Sf. Apostol Toma, nu face decât să întruchipeze într-un anumit moment o stare de spirit care a fost comună, chiar dacă mai puţin pregnant, tuturor apostolilor şi ucenicilor, până la deplina încredinţare, mai laes că el vădeşte, cu o sinceritate naturală, nevoia gene¬rală de concret a omului, cel puţin în condiţia lui actuală, mereu bântuit de criză morală, ceea ce constituie, poate, şi una dintre raţiunile Întrupării. Pe de altă parte, el nu face decât să exploateze până la capăt o posibilitate imediată care se baza pe faptul că Hristos nu Se înălţase încă, El era, aşa cum s-ar zice, la îndemâna suspiciunii omului iscoditor, mai ales că Toma nu se îndărătniceşte cu gând sau cu inimă rea, ci, mai degrabă tatonează, aşa cum făcuse şi la momentul de despărţire cu care se încheiase Cina cea de Taină! Cu îngăduinţă, vedem că Toma vrea mereu să smulgă lămurirea, încredinţarea deplină, iar în acest fel, credem că e mai degrabă precaut decât naiv, reprezentînd o varietate tipologică a psihologiei umane, marcată de dorinţa principial legitimă de a dobândi claritate şi concreteţe în crezul său. Poate că atunci când omul neluminat cu Lumina Lui Hristos, ar cuteza să facă judecăţi cu privire la lucrurile duhovniceşti, mintea lui rătăceşte ca într-o pustie întunecată, fără hotare, şi în locul adevăratelor cunoştinţe, de a căror dobândire nu este nicidecum în stare, de multe ori încropeşte păreri şi închipuiri, le îmbracă în cuvinte întunecoase şi uşor insidios alcătuite, amăgindu-se cu ele pe sine şi pe aproapele, văzând înţelepciune acolo unde cu toată dreptatea trebuie văzută numai vătămare de minte şi alienare. De multe ori, ciudată şi izbitoare este orbirea şi învârtoşarea acelor oameni din vremea lui Hristos, care L-au văzut, au auzit atotsfânta Lui învăţătură, au fost înşişi-văzători ai uimitoarelor Lui semne, dar, cu toate acestea, n-au crezut în El!
Toma Îl mărturiseşte Pe Dumnezeu în deplinătatea Dumnezeirii Lui!
Desigur, stând la depărtarea a şapte veacuri ca pe înălţimea unui munte îndepărtat, Proorocul a strigat, mirându-se de nesimţitoarea fire omenească, acestei numeroase gloate de morţi vii: “Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege, şi privind veţi privi şi nu veţi vedea” (Matei 13, 14), pentru că însuşi Toma, e de crezut că bănuieşte prea bine la ceea ce se referă învăluit în aură Iisus, dar forţează confirmarea mai directă şi mai desluşită, care nu întârzie să vină. Cu multă precauţie, s-ar cuveni privită şi insistenţa lui Toma…necredinciosul, mai ales că pe acesta îl definesc mult mai bine alte două lucruri, consemnate cu grijă de Ioan: fervoarea jertfelnică şi forţa mărturisitoare de care dă dovadă, mai întîi în pragul învierii lui Lazăr, apoi după ce pipăie rănile Domnului. Cum arhiereii şi fariseii începuseră deja să uneltească împotriva Lui Iisus, ucenicii se codeau să-L însoţească la Betania, iată, tocmai controversatul Toma, îi însufleţeşte, zicându-le: “Să mergem şi noi şi să murim cu El! Prin urmare, cum ar putea să-ţi fie necredincios cel care e gata să moară pentru tine? Şi iată că, după ce Domnul îi ia mîna şi i-o pune în rănile Sale, ca într-o cuminecare mai degrabă tainică, decât demonstrativă, Toma izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat, care se dovedeşte, poate cea mai sinceră şi mai profund omenească în simplitatea ei, “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Oameni buni, ce sublimă şi desăvârşită mărturie a omului deplin încredinţatde ceea ce înseamnă deplinătatea Dumneueirii! Fie, aşadar, ca toţi “necredincioşii” să strige cu Toma către Hristosul Cel Înviat, Ce poate fi “pipăit” în concreteţea a două mii de ani de istorie creştină: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, dar, în acelaşi timp, să fie gata să moară cu El, pentru ca întru El să guste Învierea dătătoare de bucurie şi speranţă! Poate că, dincolo de cronologia consemnării factologice, trebuie să vedem şi o altă semnificaţie în aşezarea Duminicii Tomii după Săptămâna Luminată, fiindcă în popor i se mai spune “Paştele cel mic”, iar, fiindcă ea se află în prelungirea tainei pascale, Toma “necredinciosul” ne încredinţează, o dată mai mult, asupra Învierii Mântuitorului!
Prof. Vasile Gogonea
