Dumitru Gherghina, profesor doctor şi literat(II)

217

Ajuns la vârsta înţelepciunii, poetul constată: „E mult mai dumnezeiesc filonul vieţii/ Decât eternitatea strivitoare-a morţii…/ Chiar dacă viaţa-i ticăloasă şi absurdă, uneori,/ Râmnim cu toţi să o trăim de două ori.. La fel, Brâncuşi exclama: ,,O, viaţa noastră rămâne un lucru atât de frumos, de miraculos, de dumnezeiesc, încât nu am putea-o substitui cu absolut nimic, niciodată. ,,Omnes una manent nox”( lat. Pe toţi ne-aşteaptă aceeaşi moarte). „Ea ne pândeşte zi şi noapte./ Rămâne pentru noi un veşnic paradox…”. Versurile: „Mă strigă uneori „un nu ştiu cine”,/ „un nu ştiu ce” m-atrage pe-nserat…” ne amintesc de celebra poezie a lui Blaga, „Glas de seară”: „Cuvânt încearc-a se rosti:/ Veni-va zi! Veni-va zi!,/ Înmormântat în astă stea,/ În nopţi voi lumina cu ea”. Incertitudinea stingerii sale îl frământă şi pe Dumitru Gherghina: „Nu ştiu cum va fi stingerea mea…/ Aş vrea să fie cât mai blajină…/ Mult am urât-o, puţin am dorit-o!/ Cândva sunt sigur că o să vină…/ Încerc să o alung…/ Eu n-am chemat-o!” („Nu ştiu cum…”). Aceste versuri ne conduc cu gândul spre romanul lui Marcel Proust, privind enunţul interogativ: „Cum ţi-ar plăcea să mori?”. Spaima „marii treceri” îl obsedează pe poet: „În mine nu mai este viaţa mea!/ Ea pâlpâie în floarea din fereastră,/ E în trecut şi în amintirea noastră…/ Nu mai e în mine, s-a mutat… în stea”. Creaţia îl salvează, prin aceasta, înfruntă veşnicia. „Stau solitar pe plaja bătrâneţii…/ Vai turnurile vieţii către apus se-nclină,/ Pe ale lor creneluri s-aşază- semnul vieţii-/ Păsări de noapte, blânde, scăldate în lumină” („Motiv de întristare”). Moartea, fiică a nopţii şi soră a somnului, coexistă cu viaţa ca două forţe contrare, întunericul şi lumina.
Tema fiinţei umane ameninţate de moarte se asociază, în lirica lui Dumitru Gherghina, cu ireversibilitatea timpului, cu motivul lui „Fugit irreperabile tempus”, tristul emistih din „Georgicele” lui Vergiliu. Versurile sale pe cele două teme reprezintă un adevărat lamento: „Azi sunt un om trist, în amurg…/ Ora amiezii nu mai e dulce,/ Zilele mele spre Apus curg, şi… tot curg,/ În cerul ei, luna a plecat să se culce” („Au trecut anii…”). „Tiptil vor trece anii ca nişte şoapte,/ Mă-ndrept vertiginos spre Miazănoapte…/ Călătoresc, inevitabil, spre Apus…/ Anii frumoşi sunt șterşi de pe retină”. („Trece vremea”). Timpul, „imaginea mobilă a veşniciei” (Sf. Augustin), pentru Baudelaire, este „duşmanul vigilent şi funest al omului, obscurul duşman care ne roade inima”. Timpul uman şi al tuturor fiinţelor este finit, numai timpul divin este infinit: „Alunecând, din treaptă în treaptă,/ Pe scara timpului făr’ de sfârşit,/ Un suflet rătăcit, în ceaţă-aşteaptă…/ Firescul semn… că l-am găsit…” („Răspuns pentru eternitate”). Motiv de reflecţie, timpul, mare meşter, orânduieşte toate lucrurile, pune ordine şi în gândurile şi sentimentele poetului.
„Nostalgiile tardive” reprezintă o constantă în cele patru volume de poezii ale lui Dumitru Gherghina: „Nu lăsaţi amintirile să piară!/ Să nu uitaţi, repet a mia oară!…/ Plonjez adesea, nostalgic, în trecut,/ Să-l reînviez, aş vrea atât de mult!…”. „Să înviez trecutul e un vis/ Ce îl înfăptuiesc , plenar, numai prin scris…” („Vis”). Îl „arde” un profund sentiment de tristeţe provocat de o dorinţă repetată de a revedea Rusăneştiul, paradisul copilăriei sale, scăldat de râul Cerna: „Zdrobit, alerg spre satul de-altădată,/ Urc, pe brânci, trepte-nguste de argilă,/ Ascult, apoi, cum plânge Cerna revărsată,/ Când piere-n unde-i, înecată, o copilă…” („Alergător neobosit”). „Şi râul mă poartă în Paradis, sub cerul autumnal, cu nor…/ Rusăneştiul e Pasărea Phoenix/ Trezită în romantic decor…” („Cântec în amurg”). „Rusăneştiul- sat natal,/ Şi cu Cerna în aval,/ Pentru mine-un Paradis-/ Le-am nemurit şi în vis”. Acolo se află fiinţele cele mai dragi: părinţii, bunii şi străbunii poetului: „Sunt mândru că voi sunteţi străbunii mei,/ De aceea, când mă întorc la rădăcini-/ Şi umblu peste câmpuri, prin mărăcini,/ Mă tem să nu vă calc în picioare” („Bunilor şi străbunilor mei”).
Şi iubirea, aflată în amurg, pentru poetul octogenar, a devenit amintire şi reverie: „Steaua ta, iubito, se duce spre apus/ A mea, peste lespedea mamei, încă mai arde,/ Nu este misterul morţii atât de ascuns/ Cât de greu e-amurgul,când peste noi cade!”. „Eram îndrăgostiţi pe atunci…/ Eu, Făt-Frumos, iar, tu, o zână-/ Ne confesam sub clar de lună…/ Visam la nuntă şi… la prunci” („Până când”). Alte poezii cu tematică erotică: „Ce amurg, draga mea!”, „Un vis pe-o plajă”, „Tu eşti…”, „Te caut…”. O poezie scrisă cu talent, pe aceeaşi temă, este „Dans perpetuu”, nemaifiind supusă unor reguli prozodice. Poetul renunţă la criteriul distinct al poeticului, esenţialmente de ordin fonic. Se pare că iubita este chiar soţia, iar dansul simbolizează viaţa petrecută în doi, în familie: „Cu mine ai valsat minunat…/ Şi vom valsa până la adânci bătrâneţe!/ Ca un soare ai iradiat,/ Pretutindeni, căldură şi doar frumuseţe./ În final, ne-am fixat un ţel sublim:/ Să dansăm printre galaxiile cerului./ Mereu împreună, să valsăm mai departe,/ Să stingem gerul năprasnic al golului cosmic/ Cu iubirea noastră să-nvingem frica de moarte”.
Câteva poezii sunt cu dedicaţii speciale, pentru părinţi, bunici sau pentru colegii normalişti. Pe lângă faptul că este un poet celest, este şi un poet de tip confesiv propriu-zis: „Mă confesez întruna-umila jucărie-/ Ca martor al supremului secret/ Ce mă împinge spre zădărnicie/ Pierdut între plăcere şi regret” („Curriculum vitae”). Alte poezii: „Sinceritate”, „Autoportret”, „Remember”, „Spovedanie”, „Poveste de iarnă”. Interesantă este poezia „Indiferenţă”, în care poetul îşi închipuie propria-i înmormântare, precum Macedonski, în capodopera sa, „Noaptea de noiembrie”: „În timpul ce mi se ridicau imnuri de slavă,/ Litanii funeste ori sacre prohoduri,/ Groparii zeloşi îmi pregăteau casa subpământeană”. Dar pe marginea gropii, mai jubilau unii impostori pe care potul îi tratează cu indiferenţă: „Sper, până la urmă, când voi putea,/ Să-i omor şi eu cu… indiferenţa mea!”.
Motive literare: amurgul, tristeţea, amintirea, izvorul (fântâna), visul, cercul, ziua şi noaptea, lumina şi întunericul. Melancolia determină caracterul predominant elegiac, iar prin amintire, autorul evadează în trecutul propriei vieţi, reţinând imagini păstrate în memorie: „Nu lăsaţi amintirile să piară!”. Dacă în poezia lui Blaga, „fântâna” capătă atribute ale oglinzii în care apare „cerul jefuit de stele”, la Dumitru Gherghina, este un simbol al regenerării: „Voi mai găsi resurse creatoare în fiinţa mea bătrână?/ Va fi-nsetatul suflet vecin cu o fântână?”. Izvorul, ca motiv literar, acoperă întreaga semantică şi simbolizează, în general, orice origine, viaţa interioară şi energia spirituală, harul, sursele de inspiraţie: „Îmi susură izvorul artei şi al luminii.” „Izvorul artei, azi, e îmbâcsit de zgură”; „Izvorul vieţii-nave de vorbe moarte,/ Salvându-i pe cei fără cuvinte.” („Autoportret”). Izvoare-documente: „Mă obsedează azi primordialele izvoare,/ Hrisoavele ce nu s-au mistuit în scrum”; „O, dac-aş izbuti să le descurc,/ La vechile izvoare, teafăr, să mă urc,/ Poate-aş găsi-n adâncul lor, pitite,/ Atâtea lucruri ce n-au fost rostite.”
Lumina înseamnă cunoaştere, spiritualitate, învăţătură, simbolizează viaţa, mântuirea. „Stindardul nostru-a fost lumina”; „Lumina-i tot ce-avem mai sfânt, pe-acest pământ!”; „Pioşi, luminii sacre ne-nchinăm…”; „Cuvine-se luminii să-i aduc/ Prinos adânc, de mulţumire/ În versul meu, poate, caduc/ Ţâşnit, însă, curat, doar din iubire”.
Cercul, simbol fundamental, sugerează perfecţiunea. Paradisul terestru este circular. În poeziile lui Dumitru Gherghina, simbolizează timpul definit ca o succesiune continuă şi invariabilă de momente identice între ele (anii): „Cenuşa lui noiembrie creşte/ În cercul vieţii imaculat”; „Deşi se închide cercul, a mai rămas puţin: O ţandără de viaţă, plină de-amar şi chin”. „Se revărsau zorile, iar eu meditam înfiorat la curgerea/ neînduplecată a timpului,/ La împărţirea lui în noapte şi zi, în lumină şi întuneric/ Încercam din răsputeri să opresc curgerea ireversibilă a timpului,/ Dar el-corbul hulpav îşi rotea, necontenit, zborul/ Ca pe o uriaşă limbă de ceasornic/ Ce nu-şi mai putea potoli setea de trecere.” E „marea trecere” (moartea) din poezia lui Blaga.
Mesajul artistic al poeziilor sale e unul umanistic şi se traduce printr-o iubire perpetuă faţă de semeni, chiar şi faţă de potrivnicii săi, iubire pentru tot ce-l înconjoară şi lupta pentru libertate, dreptate, adevăr şi frumos. Dincolo de moarte…iubirea!
Limbajul poetic e presărat de epitete, comparaţii, personificări, antiteze şi metafore rare. Reţinem câteva metafore: „labirintul vieţii”, „rapsodia toamnei”, „jarul gândirii”, „ţandără de viaţă”, „stropi de tăcere”, „pocarul amintirilor”, „focul sacru”, „pleoapa serii”, „scara timpului”, „plaja bătrâneţii”, „hlamida serii”, „creangă de fulger” etc. Multe din versurile sale au farmecul, frumuseţea şi coloritul variat al decorativelor gherghine (daliilor). Ajuns la crepuscul, Dumitru Gherghina realizează un tablou sintetic al vieţii sale tumultoase tot printr-o frumoasă stihuire: „Retrospectiv-aceasta a fost viaţa mea:/ Un vulcan din a cărui fierbinte cenuşe/ A iscat stihuri vioaie, sub cer de peruzea,/ Menite să încânte doar semenii fără cătuşe”; „Ceea ce ştiu bine, la senectute,/ E că am ars mai multe etape din viaţă…/ Mai ştiu ca pământul întruna se-nvârte,/ Iar eu m-apropii, pâş-pâş, de neant…/ Întâi o să mă schimb în cenuşă,/ Mai pe urmă-n negru pământ,/ Fără să mai pot rosti un cuvânt…” („Metamorfoză”); „Şi aşa, treptat, la senectute/ Îmi dau seama, spăşit,/ că a crea şi a re-crea artă/ Înseamnă nu numai bucurie, ci şi durere…”
În consecinţă, prin activitatea sa didactică performantă, Dumitru Gherghina aparţine elitei profesorale naţionale, este un adevărat mentor, care a dat ţării promoţii de dascăli bine pregătiţi, este un intelectual de ţinută, o personalitate distinsă, rafinată şi charismatică, cu un suflet nobil şi un scriitor de talent. În stare de a se lua „la trântă cu timpul”, Dumitru Gherghina are resursele creatoare necesare, deşi e în amurgul vieţii, e încă mult soare în lumea sa interioară, prin urmare, e posibil să-şi înnobileze poezia cu un alt cântec al lebedei.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here