-Rep. Doamne-ajută, Preacuvioase Părinte Irineu! Iată, suntem la Începutul Postului Mare, după Duminica Înfricoşatei Judecăţi sau a celei de-a doua Veniri a Domnului, când am văzut că Dumnezeu înseamnă Dreptate, prin dreaptă judecată pentru toată făptura omenească, însă, vreau să vorbim, înaintea Duminicii «Izgonirii lui Adam din Rai», despre tema iubirii, pe care Dumnezeu ne-o inspiră şi pe care slujitorii altarului o sădesc în sufletul oamenilor credincioşi!
-P.P.I. Întotdeauna, slujirea pe care o face monahul este o iubire născătoare de Dumnezeu, pentru că ne ajută să creştem duhovniceşte, iar, la începutul Postului Mare, iubirea de Dumnezeu trebuie să capete o altă dimensiune, cea a creşterii noastre duhovniceşti, aşa cum vă spuneam!
-Rep. Preacuvioase Părinte, cum poate un tânăr care urmează calea monahală, să facă o împlinire a iubirii de Dumnezeu?
-P.P.I. Privită din afară, o decizie a unui tânăr de a se îndrepta pe calea monahală este văzută ca un eşec al vieţii laice! Dar, de fapt, aceasta este o împlinire supremă a ceea ce înseamnă viaţa aceasta lumească!
,,Disperarea apare, atunci când omul nu l-a avut în sufletul său pe Dumnezeu”!
-Rep. E nevoie, oare, să eliminăm orice reper lumesc, pentru a ne sprijini de acest unic şi inconfundabil reper care este Dumnezeu?
-P.P.I. În «Predica de pe Munte», ştim că avem acest minunat text şi în acelaşi timp un context potrivit căruia, nu putem sluji în acelaşi timp şi lui Mamona şi Lui Dumnezeu! E necesar, astfel, să ne lepădăm de tot ceea ce înseamnă această lume păcătoasă în viaţa noastră, pentru a-L mărturisi pe Dumnezeu!
-Rep. De multe ori, constatăm că lumea «suferă» sub puterea celui rău, o putere care se intitulează a fi realitatea cea din urmă, deci, o realitate care Îl anulează pe Dumnezeu sau care nu îi mai lasă loc Lui Dumnezeu!
-P.P.I. De multe ori, ne întemeiem existenţa pe ceea ce avem în viaţa aceasta trecătoare, pentru că sunt lucruri care ne împiedică să fim ucenicii Lui Dumnezeu! Vedem că durerea unor oameni, la moartea cuiva, seamănă cu disperarea, pentru că oamenii se bazează foarte multe pe această relaţie empatică dintre unul şi altul, dar, fără a fi şi o relaţie necesară cu Dumnezeu!
-Rep. Aşa cum este izolarea pe care ne-o propun astăzi «trepăduşii» pandemiei, acea distanţare socială care se asociază cu autonomizarea decizională!
-P.P.I. Autonomizarea omului şi izolarea lui duc la multă suferinţă, pentru că Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur erau împotriva unui doliu excesiv, a unui bocet zgomotos la moartea unui om, iar, acest lucru îl vedem la multe persoane din anumite zone ale ţării! Disperarea apare, atunci când omul nu l-a avut în sufletul său pe Dumnezeu! Sfântul Ioan Evanghelistul, în prima sa epistolă sobornicească, spune că iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele sunt intercondiţionate, apropierea de om, nu este mai mică decât apropierea de Dumnezeu!
-Rep. Iubirea aproapelui este o temă de mare interes totdeauna!
-P.P.I. Vedeţi, acelaşi Sf. Ioan spune că nu poţi să te minţi, spunând că Îl iubeşti pe Dumnezeu, iar pe aproapele tău să-l urăşti, pentru că aceasta este o înşelare! Să nu uităm că Ava Dorotei se referă, în acest sens, la faptul că «scara vieţii» este ca o roată, iar, viaţa fiecăruia dintre noi este doar o spiţă din această roată, avându-L în centru pe Dumnezeu, iar, dacă te îndepărtezi de o spiţă din acea roată, înseamnă că te îndepărtezi şi de centrul care este Dumnezeu!
,,Iubirea fără Dumnezeu este părelnică şi nu poate fi una adevărată”!
-Rep. Cum poate fi înţeleasă mai bine această iubire de Dumnezeu, asociată în chip fericit şi cu iubirea de aproapele nostru?
-P.P.I. Iubirea trebuie să fie compatibilă şi cu aproapele şi cu Dumnezeu! Iubirea fără Dumnezeu este părelnică şi nu poate fi una adevărată! În acest fel, vorbim despre o dragoste egoistă, acaparatoare, prin care intri în vâltoarea unui paradox, pentru că, dacă eşti egoist, nu poţi să iubeşti, iar, dacă iubeşti, nu poţi să fii egoist! Dragostea lumească este devalorizată faţă de ceea ce înseamnă dragostea în creştinism, o dragoste care impune şi nevoia iubirii aproapelui nostru!
-Rep. Dacă nevoile aproapelui sunt şi nevoilele mele, mă apropii şi de Dumnezeu?
-P.P.I. Dacă nevoia de aproapele meu, nu este pozitivă, nu este nici constructivă, atunci, nu poate fi vorba şi despre o iubire de Dumnezeu! Să luăm ca exemplu, iubirea părinţilor faţă de un copil căruia i se îndeplinesc dorinţele, i se satisfac poftele pentru a fi lăsat să facă ceea ce îi place, doar să se distreze, să conducă o maşină grozavă, ceea ce înseamnă o iubire părelnică, pentru că tu, părinte, nu te gândeşti că propriul tău copil poate face păcate, că trăieşte în desfrâu, în viaţă destrăbălată, pentru că un asemenea copil, îşi neglijează viaţa lui spirituală, care este foarte importantă pentru un om tânăr, iar, o asemenea situaţie, te îndreaptă către un orizont îngust!
-Rep. Deci, consideraţi că edificarea spirituală a omului constituie lucrul cel mai important în această viaţă?
-P.P.I. Vreau să subliniez că o abordare predominant materialistă a vieţii îl reduce pe om la o dependenţă de lumea trecătoare şi imperfectă, atât de bolnavă în care trăim! Din păcate, îl considerăm valoros pe omul care posedă lucruri de valoare, dar, nu pe cel care posedă valori autentice, spirituale, pentru că valorile sunt entităţi spirituale prin excelenţă, care se răsfrâng în viaţa omului prin atitudini, prin comportamente vizibile şi constatabile în viaţa socială!
-Rep. Materialismul a fost, şi parcă se întăreşte de la o zi la alta, ca o concepţie dominantă în viaţa omului, nu credeţi?
-P.P.I. Materialismul a fost întotdeauna o ispită în viaţa omului, a unui om pentru care valorile materiale sunt mai importante decât cele spirituale, dar, chemarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este cu totul alta, pentru că ne cheamă să-l iubim şi pe cel care dintr-o logică personală, nu merită să fie iubit, pentru că este vrăjmaşul sau duşmanul care urmăreşte să facă numai răul!
,,Omul trebuie să caute la Dumnezeu puterea de a iubi”!
-Rep. Cum putem iubi şi pe cel care nu merită să fie iubit?
-P.P.I. Dumnezeu, poate nu ne porunceşte întotodeauna ca să facem ceea ce putem noi face pentru a ne scoate la măsura vieţii dumnezeieşti, pentru că ne invită să ajungem acolo, doar dacă ne unim cu El! Nu trebuie să cădem în această latură puritană, de a face un lucru pe care nu îl putem face, ca să cădem, în cele din urmă, în deznădejde,!
-Rep. Sfânta Scriptură, de fapt, Noul Testament, ne învaţă atâtea lucruri minunate despre sfinţirea omului prin iubirea de Dumnezeu!
-P.P.I. Creştinismul este viaţă în Dumnezeu, viaţă în Hristos! Ideea de participare la viaţa creştinească este foarte importantă în teologia ortodoxă! Biserica este un organism viu, «butucul şi mlădiţele, capul şi mădularele», deci, noi suntem uniţi cu Hristos, de aceea, Sf. Ap Pavel îi numeşte «sfinţi» pe toţi credincioşii, pentru că la Sfânta Împărtăşanie se vorbeşte despre «sfintele sfinţilor», adică, trupul şi sângele Mântuitorului, care sunt «gustate» de către cei credincioşi!
-Rep. Spuneţi-ne ceva despre Sfânta Împărtăşanie!
-P.P.I. Este o formă de a-L primi pe Dumnezeu, iar, Sfânta Împărtăşanie, nu e doar o formă materială de pregustare, ci, o formă spirituală de sfinţire, care, capătă şi această formă material, pentru că noi suntem şi trupuri, nu numai suflete! În teologia creştină, omul este în aceeaşi măsură, unitatea dintre trup şi suflet, pentru că Dumnezeu l-a creat pe om, de la început, ca fiind trup şi suflet, iar, după înviere, noi realizăm învierea trupului, dar, a unui trup pe care nu îl putem percepe cu mintea noastră de muritori pe acest pământ! Prin păcat, omul cade în materialitate, se «îngroaşă» în această materialitate! De aceea, trupurile sfinţilor nu mai putrezesc, pentru că «s-au dezbrăcat de pielea păcatului», iar, după înviere, trupurile noastre se «îmbracă» într-o altă materialitate, oricum, diferită de cea din viaţa aceasta pământească!
-Rep. V-aş ruga, în final, să reluăm tema iubirii vrăjmaşilor!
-P.P.I. Pentru că vorbeam despre iubirea vrăjmaşilor, numai cu puterea Lui Dumnezeu putem împlini această iubire! Puterea noastră nu este întotdeauna suficientă, îndeajuns de suficientă! Cuvântul grecesc «iertare» înseamnă şi lepădare, o ştergere din memorie, iar acest lucru nu se poate face decât cu ajutorul Lui Dumnezeu! Când nu simţim dragostea adevărată, cred că suntem în afara Lui Dumnezeu! Sfânta Spovedanie este un «botez» cu ajutorul lacrimilor de căinţă, ceea ce ne îndreaptă spre pocăinţă!
-Rep. Aşadar, când am intrat în Postul Mare…!
-P.P.I. Când intri plin de păcate în Postul Mare, dar, poţi ieşi mai puţin egoist şi mai lepădat de păcate, prin rugăcine, omul trebuie să caute la Dumnezeu puterea de a iubi, pentru că numai Dumnezeu este izvorul Iubirii! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
