Nici n-apucară să treacă bine „Probejeniile” că mă şi înfăţişai, iarăşi, la uşa conducerii Casei Judeţene de Pensii, la o nouă audienţă, sperând să obţin un bilet de tratament balnear la Buziaş.
Dar, ţi-ai găsit-o! Înaintea mea un munte de bătrâni îşi ocupaseră cuminţi locul, de cu ziuă, (deşant!) sfredelind cu privirea uşa din spatele căreia, poate, să li se ivească vreo şansă…
Mă înregimentez acelui şir cu nenorocul (ca întotdeauna!) de a mai veni şi în spatele meu alţi necăjiţi – eu, încheind plutonul, de! Gloata asta neajutorată, tăifăsuindu-şi năduful îmi atrăgea atenţia, abia lăsându-mi răgazul de a mă concentra pe discuţia unor surate din apropiere:
-… Da, porumbii tăi sunt buni, hasta?- îşi continuă vorba Maria Sundi a lu Trei al Floarii, din Bălăceştii Ceaurilor, ştiută de mine de la audienţele trecute.
-Aha – îi răspunde o bătrână încorsetată cu un ilic de dimie, făcând-o să gâfâie ca o pisică hăituită.
-Te-o fi ajutat şi copiii, ha?
-Dieee! Dă-i greţu că nu-i scoţi din casă toată ziulica.
-Ei, măcar ţi-au preparat mâncarea… tot e ceva!
Pe dracu!… Am prăşit şi am copăit cu câte o coajă de pâine. Ba, la sapa a doua mai mâncam şi câte o mânecă de corcoduşe pe zi.
-Hm! Găsâ-i-ar boala ra, astă-şi-mâne. Nici ai mei nu-s măi de Doamne-ajută! Iote ieri, de praznic, m-am dus şi la ei, că stau în alt sat. Le-am dus şi eu ce-am putut… le-am dus şi pensia mea că n-au cu ce să se ţină, aşa fără servici. Şi, m-am pus să le fac o ţâră curat prin obor, uitând ce mult trecuse timpul.
-Păi, să fi plecat acasă, fă!
-Stai, să vezi cum am plecat: tot dând cu mătura îi văd pe copii din ce în ce mai trişti în jurul meu. Ce-aveţi mamă de păreţi aşa necăjiţi?
„Ne este foame, mamae” – scâncise Tiţă, ăl mic. Da, nu vă pune mumă-ta să mâncaţi? „Nu!”- mi se tângui iarăşi Tiţă, întregind: „Mama zise că ne pune masa după ce pleci tu, acasă”.
-?
Bietul Ion al Stanchi
Deună zi, bag de seamă că lipseşte căţelul din curte, Brumy, de! Ce altceva să fi făcând decât să dau în tovarăşa lui, că mă ştie lumea cu copiii când vor băga de seamă lipsa lui.
Aşa că, apuc uliţele satului în sus şi-n jos, sperând să-l găsesc.
Văzându-l pe Ion al Stanchi, d-ici, din leşii Drăguţeştilor, cum se târa ca nelumea prin bătătură, mă opri locului. Abia atunci băgai de seamă că, săracul de el, arătând ca o zdreanţă în picioroange, avea faţa, toată numai vânătăi întunecându-i ochii prin nişte umflături date-n negru violaceu, sporindu-i tragismul.
– Bre, Ioane, ce-ai păţit mă, frati-miu?!
– Iote, mă bătu Costică, băiatul al mare cu care sunt în casă.
– Păi, Stanca nu-ţi veni în ajutor?
– N-avu cum. Ea, fugi din calea lui… pe unde o fi? Că nu se mai întoarse până acu.
– Du-te la poliţie şi reclamă-l, îi zic.
– Da, ce-s nebun!…Doamne apără!… Fireş al dracului!
– Cum mă Ioane, îl laşi să te zdrobească în halul acesta, şi tu… nimic!
– Îl las mânca-i-aş c…, că-i necăjit şi el.
– Bine, bine dar, să nu îşi verse focu pe tine în felul acesta, nedemn!
– Dar pe cine? Că iote fata a mare-i cu burta la gură şi nu ştie cu cine, muiere-sa o trimisă acasă patronul’, de ieri; cică, nu-i mai trebuie!
El, Costică, la fel, i-n şomaj de 3 luni… Abia dacă mai sufleţesc, toţi, din pensia mea… Pe urmă, tot la el strigă perceptorul… Aşa că, las’ să mă bată, că-i necăjit, mânca-i-aş c…Ăhă!
– ?
Mihail Pasare
