În anul 1821 Țara Românească a fost scena unei mișcări sociale și naționale complexe
O mișcare revoluționară a izbucnit în Oltenia și a cuprins cea mai mare parte a Principatului. Cauzele sale se găseau parțial în condițiile insuportabile ale abuzurilor domnitorilor fanarioți și parțial în abuzurile fiscale și administrative ale dregătorilor locali. La alt nivel, câțiva boieri se străduiau să pună capăt suzeranității otomane, în timp ce alții se concentrau asupra izgonirii fanarioților. Acțiunile lor răspundeau direct puternicului sentiment patriotic și reprezentau o manifestare de conștiință națională care-și găsise deja expresia teoretică în proiectele boierilor reformatori. Cerințele economice și sociale ale țăranilor și aspirațiile politice ale boierilor s-au intersectat și a dat naștere la o mișcare revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu – una dintre cele mai influente personalități din istoria modernă timpurie a românilor.
În noaptea de 18/19 ianuarie 1821, a murit, la București, Alexandru Șuțu, ultimul domn fanariot din Țara Românească (n. 1758). În ziua următoare, la 19 ianuarie, s-a constituit Comitetul de Oblăduire, menit să asigure conducerea țării până la stabilirea succesorului fostului domnitor, Alexandru Șuțu. Marii boieri: Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de Oblăduire, încheie o înțelegere cu Tudor Vladimirescu prin care îi făgăduiesc slugerului, să-i acorde tot sprijinul pentru ridicarea poporului la luptă pentru eliberarea țării de sub influența fanariotă. „Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre, drept aceea ca niște buni și credincioși frați creștini toți și iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești povățuit”.
Acesta se deplasează în Gorj, la Tismana, apoi la Padeș unde, în ziua de 23 ianuarie 1821 adună pandurii și dă citire unei proclamații care cuprindea scopul și programul răscoalei. Tonul folosit este dur, menit să incite şi să stimuleze populația să i se alăture: «Nici-o pravilă nu oprește pe om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viața, … Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? … Veniți dar, fraților, cu toții, care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara… Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat».
Astfel începea așa numita Revoluție de la 1821 în Țara Românească. În perioada următoare adună pandurii din zonele de sub munte, iar în luna februarie pornesc la București.
Între 14 – 28 februarie organizează o tabără la Țânțăreni, iar la 4 martie, cu șase mii de pedeștri și două mii de călăreți trece Oltul și ajunge la Slatina. Aici s-au mai alăturat câteva mii de olteni. Pornește apoi spre București, având în jurul lui aproape douăsprezece mii de olteni înarmați cu puști, topoare, furci, sape și alte arme. În tot drumul său este întâmpinat de mulțimea poporului, cu preoți în frunte și cu toții îi urează izbândă. Grecii fug peste Dunăre din calea lui Tudor și a pandurilor săi, care, la 21 martie 1821, ajunge la București și este întâmpinat de Mitropolitul țării și o parte dintre boieri care îi jurară credință și supunere, numindu-l Domn al Țării Românești.
Între timp, Ipsilanti își începuse și el marșul din Moldova spre București, unde a ajuns la 25 martie. Șeful Eteriei și-a stabilit tabăra la Colentina, în timp ce principala tabără a lui Tudor se afla la Cotroceni. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc pe 30 martie, în casele de la Cișmeaua Mavrogheni (cam pe unde se află astăzi Muzeul Țăranului Român), dincolo de capul Podului Mogoșoaiei (actuala Cale a Victoriei).
În cele două luni de zile cât a domnit la București, 21 martie – 15 mai 1821, Tudor a încercat să facă ceva și pentru țărănimea căreia îi promisese eliberarea de sub stăpânirea boierilor. Pe de-o parte a încercat să pună capăt abuzurilor administrative și judecătorești, pe de altă parte a intrat în tratative oficiale cu turcii de îndată ce și-a dat seama că mișcarea eteristă nu mai avea susținerea Rusiei. Acesta era de altfel singurul mijloc de a scăpa țara de primejdia unei ocupații turcești.
Intervenția turcească în Oltenia, Muntenia și Moldova
La 1 mai 1821 se produce inevitabila intervenție turcească, aceștia înaintând pe câteva coloane în Oltenia, Muntenia și Moldova. Tudor, ezitant, a preferat să temporizeze adoptarea unei atitudini clare. Colaborarea sa era dorită de ambele părți, și de turci, și de eteriști.
El a preferat o poziție de neutralitate în conflictul turco-eterist, declarându-le boierilor din „vremelnica ocârmuire”: „Eu trec peste Olt cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mânăstirile ce le-am umplut cu zaherele și cu panduri, și nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă țin acolo multă vreme, ca în niște cetăți, până când voi sili pe turci să dea țării drepturile și privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”.
Pe 15 mai, Tudor și oastea sa părăsesc Bucureștii, îndreptându-se spre Oltenia, pe drumul Piteștilor. Tudor a organizat marșul oamenilor săi după toate regulile artei militare, așa cum făcuse și pe drumul spre București. În primul rând, el a pus mare preț pe disciplină, fapt care l-a făcut, potrivit unui martor ocular, M. Cioranu, să execute până la Golești, pentru „furtișaguri mărunte, cu ștreang și cu glonț, douăzeci și doi de panduri în vârsta tinereții, bravi și făcuți pentru război”. Mai mult chiar, la Poșta Cârcinovului, Tudor a solicitat tuturor căpitanilor săi să se angajeze în scris că nu vor mai tolera jafurile și furtișagurile. În caz contrar, ei urmau să fie răspunzători. Patru dintre căpitani, Ghiță Cuțui, Ene Enescu, Ion Oarcă și Ioniţă Urdăreanu, refuză. La Golești, Tudor îl execută pe Urdăreanu prin spânzurare, ceilalți trei reușind să scape. Această stare de tensiune din tabăra pandurilor a favorizat complotul eterist de curmare a vieții lui Tudor.
Același M. Cioranu afirma în amintirile sale că „execuția lui Urdăreanu, un flăcău […] în cea mai frumoasă vârstă a juneței sale […] și de o frumusețe nespusă, în plus, rudă cu cea mai mare parte a căpitanilor lui Tudor, i-a indignat profund pe aceștia din urmă”. De aici până la trădare sau cel puțin o pasivitate condamnabilă în fața acțiunii eteriste nu a fost decât un pas. Ipsilanti și oamenii lui ajunseseră demult la concluzia că Vladimirescu trebuie eliminat, deoarece nu le mai este de folos în lupta cu turcii. În noaptea de 20/21 mai, în tabăra de la Golești a sosit Iordache Olimpiotul, omul lui Ipsilanti și fostul „tovarăș de drum” al lui Tudor pe drumul din Oltenia spre București.
Profitând de starea de agitație din tabăra pandurilor și de insuficientele măsuri de pază luate de Tudor pentru siguranța sa personală, el reușește să-l facă pe Tudor să meargă la Târgoviște sub motivul unei întâlniri urgente cu Ipsilanti. Ajunși acolo, Tudor este arestat, punându-i în față acuzațiile de înțelegere cu turcii și de executare fără motiv a lui Urdăreanu. Capii Eteriei sperau, în acest fel, să alăture oastea pandurilor propriilor lor forțe în vederea conflictului cu turcii care devenise inevitabil.
Dacă a fost sau nu judecat, aceasta rămâne încă o întrebare deschisă. Și, la urma urmei, cine să-l judece și pentru ce? „L-au judecat? El nu era un om să răspundă. L-au osândit? Ce preț putea să aibă osânda de la astfel de judecători?
A fost omorât noaptea la marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează mânăstirea Dealului cu rămășițele pământești ale lui Mihai” (Nicolae Iorga).
După unele surse, într-adevăr, crima s-a produs în puterea nopții de 26/27 mai, iar sinistra faptă a fost dusă la îndeplinire de Vasile Caravia, un bețiv notoriu poreclit și „monstrul de la Galați”, Gherasim Orfanos și Constantin Cavaleropoulos. Aceștia au hăcuit trupul lui Tudor cu sulițe și topoare, aruncându-l apoi într-o fântână părăsită de lângă grădina Geartol. Așa s-a sfârșit din viață unul dintre cei mai remarcabili oameni pe care i-a dat acest pământ românesc: trădat, umilit și ucis mișelește de niște venetici. După arestarea lui Tudor, pandurii au continuat deplasarea spre Oltenia sub conducerea propriilor lor comandanți.
Tudor Vladimirescu rămâne însă în istorie și în conștiința românilor drept omul care, într-o clipă grea a existenței noastre, s-a ridicat și a glăsuit: „Destul! Paloșul lui Vladimirescu a pus capăt unui veac de împilare, trasând calea neamului românesc spre o nouă epocă, cea a libertății și modernității”. Și astăzi, la două secole de la jertfa cu sânge a pandurilor conduși de căpitanul lor, Tudor din Vladimiri, această epocă răzbate prin vremi și vremuri întru slava nației române mereu în luptă cu veneticii actuali!
Cu toate că mișcarea lui Tudor Vladimirescu n-a avut viață lungă, țelurile pe care a încercat să le realizeze s-au înrădăcinat adânc în conștiința românilor. Proclamarea de către el a dreptului la autodeterminare întruchipa voința generală de eliberare de sub dominația turcească și fanariotă. El a apărat drepturile românilor nefăcând nici un compromis, asumându-și întreaga responsabilitate cu riscul asumat se a-și pierde viața. Înfrângerea lui nu a descurajat în nici un caz mișcarea de independență și nu a înăbușit nici curentele de reformă politică și economică.
Acum, în 2021, an de mare sărbătoare pentru gorjeni, dar și pentru România, se cuvine să-i aducem un pios omagiu Domnului Tudor, să nu uităm niciodată faptele și jertfa sa pentru binele țăranului român care să rămână în veci în inimile și mintea generațiilor viitoare.
Lt. col. (r.) Gheorghe BUŞE, A.N.C.E. „R.M.” Gorj
