Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821, mișcare care avea ca scop eliberarea popoarelor creștine de sub dominația Otomană.
Tudor (Theodor) Vladimirescu a văzut lumina zilei la 7 iunie 1780 într-o familie de moșneni (Constantin și Ioana) din satul gorjean Vladimiri, al cărui nume îi va deveni patronimic, de pe Valea Deșului. Tatăl, Constantin zis Ursu, fiu al ieromonahului Mitrofan și al Rusandei, se născuse în Prejna, județul Mehedinți. Numele de familie nu i se cunoaște, probabil să fi fost Duncea. Mama, Ioana, era fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimiri. Theodor a avut un frate Pavel (Papa) și o soră Constandina (Dina) ai căror descendenți trăiesc și în ziua de azi în Oltenia.
Deși a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, Theodor a compensat absența autorității paterne cu însușirile moștenite de la părintele său, între acestea detașându-se dârzenia și intransigența. Ager la minte, încă de mic a învățat să scrie și să citească ajutat de preotul satului, Pîrvu Ciuhoi, și de călugărul Gerasim Duncea de la Schitul Topolnița (fratele lui Gheorghe Duncea și al tatălui său), din blânda comunitate a Mânăstirii Baia de Aramă.
Unchiul său, Gheorghe Duncea, l-a recomandat boierului Ion Glogoveanu pentru calitățile sale. Boierul, încântat, a acceptat să-l ajute „să învețe carte boierească” laolaltă cu fiul său Nicolae, mai mult ca sigur ca stimulent pentru un fiu care nu dădea semne că are tragere de inimă pentru învățătură. La vârsta de doisprezece ani Theodor a fost trimis la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu, unde a învățat destulă carte pentru vârsta lui. După terminarea studiilor, boierul, mulțumit că tânărul Theodor vorbea grecește, nemțește și turcește, l-a considerat prețios și i-a dat spre administrare moșiile Baia de Aramă, Glogova și Filiași.
În această perioadă, Theodor l-a cunoscut pe Vasile Nicula Ursu, zis Horea, venit să-i ridice la luptă pe românii din Hațeg. Theodor a dorit să participe și el la răscoală, dar Horea nu a acceptat spunându-i că e „nevârstnic” pentru așa ceva. Totuși, întâlnirea cu eroul din Albac l-a marcat profund și a fost „scânteia” pentru faptele sale și atitudinea continuu războinică. Atunci i s-a revelat posibilitatea emancipării „norodului obidit” de sub exploatarea nemiloasă a arendașilor, ciocoilor și boierilor noi, căftăniții, majoritatea greci și fanarioți.
În timpul ocupației militare din 1789-1790, austriecii organizaseră în Oltenia cete de voluntari numite „panduri”. Pandurii formau un corp militar, fiind alcătuit din olteni având atribuții grănicerești și de poliție. În 1806 a fost reactivat de spătarul Scarlat Ghika din ordinul lui Constantin Ipsilanti, poate la sugestia rușilor, care erau în război cu Imperiul Otoman și aveau nevoie de soldați autohtoni, care cunoșteau geografia Țării Românești.
În timpul primei domnii a lui Constantin Ipsilanti, Tudor a fost ridicat la rangul de mare comis, iar în a doua domnie a fost numit vătaf de plai la Cloșani. A îndeplinit această funcție din 1806 până în 1811, apoi, cu întreruperi, până în anul 1820.
În anul 1808, Theodor și Gheorghe Duncea au construit în Prejna o biserică, prima din localitate, pictată de Gheorghe Siciofi din Ploștina, care i-a „zugrăvit” pe ctitori și pe soția lui Duncea, Stanca. La temelia ei Theodor a îngropat sabia, iar Duncea un inel, clopotul fiind cumpărat de la Viena. Pe un Triod tipărit la Blaj și dăruit bisericii, Theodor a scris: „Aceast Triod s-au cumpărat dă mine la leat 1808, Martie 9, pentru sfânta Beserică ot Preşna, hramul Sfintei Adormiri al Precestei, care s-au făcut iarăşi cu cheltuiala mea și am iscălit Theodor biv vel sluger și Comandir”.
Ajuns la vârsta de douăzeci ani, a părăsit casa boierului Glogoveanu și a intrat în rândul pandurilor, după obiceiul județului în care se născuse, unde a deprins noțiuni de tactică și de strategie militară. Tudor a fost soldat și ofițer în armata rusă, comandând pandurii în războiul ruso-turc din anii 1806-1812. Theodor s-a distins în luptele de la Rahova, Negotin și Fetislam. Pentru actele de vitejie şi pricepere tactică a ajuns în grad de locotenent și decorat de Țarul Rusiei, Alexandru I, cu ordinul „Sf. Vladimir” clasa a III-a cu spade, iar Împăratul Austriei i-a trimis un inel cu inițialele sale. În aceste lupte Tudor a obținut reputația de viteaz și a dobândit experiența militară care avea să surprindă așa de mult lumea în 1821. Alături de el s-au mai remarcat Ioan Solomon, Drăguț Mehedințeanu și Ioan Ceganu. După pacea de la București, corpul pandurilor avea să fie dizolvat de vodă Caragea.
Vorba lui era scurtă, răstită și poruncitoare. Acesta personifica spiritul revoluționar al clasei mijlocii. Ținuta lui era impunătoare, având un aer de comandant. În viața civilă, Tudor se ocupa cu comerțul și cu arendășia de moșie. Vindea cereale și vite în Ardeal și Țara Ungurească. Avea și o cârciumă, la 6 km de Balta, făcută pe moșia sătenilor din Balta.
Pentru priceperea sa în judecarea pravilelor – ceea ce presupune cunoștințe juridice avansate, din nefericire neatestate documentar –, între 2 iunie și 22 decembrie 1814, Theodor a fost trimis la Viena de fostul său coleg de școală, acum fiind marele Logofăt Nicolae Glogoveanu, să rezolve diverse probleme, multe încurcate, rezultate în urma decesului la Viena, al soției sale Elena, bolnavă de tuberculoză, pentru a lichida moștenirea sa și pentru a-i aduce în țară fetița. S-a ajuns chiar la un proces cu autoritățile din Schonbrunn, Teodor, consiliat de dr. Haubtmannsberg, având în cele din urmă câștig de cauză. Cunoscător al limbii germane, Tudor Vladimirescu a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Imperiului Austriac, unde avea loc Congresul de Pace de la Viena (1814-1815).
Tot în anul 1814 se înființează la Odessa, o societate secretă numită „Eteria” (sau Societatea prietenilor) de către trei negustori greci: Nikólaos Skúfas, Tănase Ţakalov şi Emanoil Xánthos. Scopul, ca și naționalitatea primilor membri ai societății, era la început pur grecesc: eliberarea acestui popor de sub dominația otomană. Pentru a câștiga sprijinul și cooperarea celorlalte popoare creștine supuse Porții Otomane, Societatea „Eteria” și-a lărgit programul, propunându-și să realizeze uniunea armată a tuturor creștinilor din Turcia europeană. Alexandru Ipsilanti a fost ales în funcția de conducător al eteriei datorită calităților sale de general în armata rusă și de ajutor al țarului Alexandru al Rusiei. Primele ramuri ale Eteriei din Țările Române au fost înființate la Galați, București și Iași, dar membrii lor erau în majoritate greci, doar câțiva boieri români alăturându-se lor.
Întors în țară la începutul anului 1815, Tudor a aflat că turcii din garnizoana otomană Ada-Kaleh, care cutreierase județele Mehedinți și Gorj, distrusese și gospodăria lui de la Cerneți și îi luase toate bucatele. Prezent apoi în capitala țării pentru susținerea unui proces de moșie în fața Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mișcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuții cu reprezentanții Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“. Tudor Vladimirescu împreună cu boierii și țăranii români au fost animați să pornească o revoltă generală împotriva dominației otomane din Europa de Sud-Est.
Țara Românească și Moldova ajunseseră într-o stare foarte grea. Am putea spune că se întorseseră acele vremuri groaznice din timpul năvălirilor barbare. Suferințele românilor erau foarte mari, fiindcă grecii se uniseră cu câțiva dintre boierii țării care aveau tot pământul în stăpânirea lor, iar țăranii ajunseseră iobagi. Averile mânăstirești erau pe mâinile călugărilor greci care nu aveau altă grijă decât să le ia veniturile acestora. Întotdeauna domnul fanariot nu venea singur, ci era înconjurat de o mulțime de alți venetici care luau în stăpânire bunurile țărilor pe care le pustiau, întocmai cum fac lăcustele. Puseseră biruri pe boi, cai, oi, porci, grâu, porumb, vin, ba chiar și pe cenușa din vatră și pe fumul ce ieșea pe coșul casei. Din pricina aceasta, românii ajunseseră în timpul domniilor fanariote, în cea mai neagră sărăcie, iar când nu plăteau, erau chinuiți mai rău decât Hristos. Li se puneau juguri de gât și-i băteau până la sânge. Erau spânzurați cu picioarele în sus și afumați cu ardei iute sau iarna dezbrăcau copii mici în pielea goală și-i târau prin zăpadă. De la o vreme, aceste suferințe au întrecut răbdarea și mulți tineri voinici au luat calea codrului, făcându-se haiduci, pentru a-și răzbuna familiile năpăstuite. Încetul cu încetul șleahta grecilor a început să pângărească curatele și vechile noastre obiceiuri pământești. Prin școli și prin sfintele biserici se învăța și se slujea în grecește.
În anul 1820, după ce a fost chemat la București, pentru marea lui misiune revoluționară, a început să strângă arme pe ascuns și fortifică mânăstirile din nordul Olteniei.
Cu toate că un mare număr de boieri și de capi ai bisericii din ambele Țări Române salutau insurecția ca mijloc de a pune capăt dominației otomane o dată pentru totdeauna aceștia intenționau să abolească regimul fanariot și să elimine concurența grecească în dobândirea unor funcții politice și a unor avantaje economice. Toți boierii conservatori și liberali, erau puternic influențați de noul patriotism care respingea dominația străină ca de nesuportat. Inițiativa unei revolte armate a românilor a venit din partea lui Tudor Vladimirescu. Acesta avea sarcina de a-i înarma pe olteni și de a-l ajuta pe Alexandru Ipsilanti să treacă Dunărea pentru a ajunge în Grecia. La 15 ianuarie 1821 s-a constituit un comitet de oblăduire, care i-a poruncit lui Tudor să-l ajute pe Ipsilanti. Scopul acestei acțiuni fiind răsturnarea stăpânirii otomane și cucerirea independenței țării. Dar programul lui nu se limita doar la cucerirea independenței, ci mergea până la revendicări sociale, cum ar fi egalitatea tuturor în fața legii și abolirea privilegiilor boierești. În ciuda cooperării sale strânse cu Eteria, Tudor Vladimirescu nu a devenit membru al acestei societăți. Nici nu a urmărit să-și subordoneze propriile sale obiective țelurilor lor. El a servit doar interesele naționale românești. În momentul în care și-a dat seama că Eteria nu beneficiază de sprijinul țarului așa cum susținea Ipsilanti, Tudor Vladimirescu a căutat să rupă orice legătură cu această mișcare. Din această cauză și pentru că urmărea înfăptuirea țelurilor naționale și sociale românești l-au pus într-un grav, și în cele din urmă tragic conflict cu grecii și marii boieri. Grija lui Tudor de a menaja pe boieri, cu toate sentimentele de ură pe care le nutrea împotriva lor, nu avea decât o singură explicație: el își dorea să ajungă domn cu aprobarea boierilor, cei care aveau dreptul să aleagă domnul. Dar nădejdile puse în boieri și în intervenția Rusiei s-au năruit rând pe rând. Va urma
Lt. col. (r.) Gheorghe BUŞE, A.N.C.E. „R.M.” Gorj
