Albumul „Traian, micul meu fotograf”, gândit și mai ales trăit (dacă acest cuvânt poate fi cuprinzător pentru a spune ce s-ar putea spune) cu tristețe demnă de Teodor-tatăl, este un altfel de monument, alcătuit din evocări și imagini; între imagini aflându-se, pe lângă unele ce-l înfățișează pe „micul fotograf”, și unele certe și edificatoare „performanțe (foto)grafice”, purtând semnătura de neuitat a celui plecat, asemenea „liliacului timpuriu”, spre celeste seninătăți, când tinerețea abia începea să-i surâdă vieții. Un album născut din năzuința îndreptățită de a face să traverseze timpul amintirea luminoasă a unui albatros cu zborul întrerupt de absurdul unei clipe tragice.
De atunci, de la acea timpurie și nedreaptă plecare dincolo a fiului, tatăl și-l caută, chemându-l prin glasul fântânilor și evlavia troițelor, însoțindu-se în căutările sale prin labirintul universului uman și al cosmosului învăluitor, de aparatul de fotografiat. Nu am nicio îndoială că în fiecare imagine, surprinsă de ochiul său, ocrotit de o veghe îndurerată, este încredințat că se află întârziată și privirea talentată a fiului, „coautorul” nevăzut, dar mereu știut de părintele său. Teodor Dădălău are credința că mâna sa – care dă curs hotărârii de a se alege momentul optim al mutării unui peisaj sau unui chip uman din realitatea vieții în realitatea imaginii – se întâlnește în eternitate cu mâna celui care ar fi fost și el acolo, dacă ar fi fost să fie; fiindcă vocația certă, nemilos oprită în drumul afirmării purta însemnele predestinării.
Albumul de față, ca și cele care l-au precedat, în circumstanțele mai sus amintite, își întâmpină de aceea „vizitatorii” cu sugestivul titlu „Ninge peste amintiri”, dezvăluindu-și astfel tainele. El este dedicat lui Traian, ființă angelică, menită să păstreze adolescența în cadre veșnic luminoase.
Culorile ce predomină în imaginile de iarnă, surprinse în Gorjul ce este și patria de suflet a celui plecat, îngemănează într-o simetrie semnificativă albul și negrul; secondate ca-n viață de cortegiul celorlalte, din alfabetul curcubeului și nu numai. Albul, învingător, împărățește peste toate culorile, definitorii pentru anotimpul ale cărui semne și taine sunt investigate de un artist autentic, cu fericite intuiții, susținute de un lirism discret, de mlădioase nuanțări coloristice, rezultând splendide reliefuri plastice, care îndeamnă la bucurie și visare, la meditație și reculegere. Prin culorile ce se armonizează, miraculos, situate în compoziția imaginilor, se scriu veritabile imnuri și ode, pasteluri melodioase, ample poeme în alb, într-o vastă cuprindere a miracolelor de frumusețe, ivite din viața omului și viețile naturii. Toate laolaltă vegheate tutelar de albul purității, devin un crez subtil, izvorât din încredințarea astfel mărturisită a autorului, că oricât de imprevizibile ar fi interogațiile ce-i ies în cale, omul poate și este dator să învețe să vadă, să învețe să se bucure și să se lumineze prin ceea ce vede.
Zăpada iernilor devine, prin mesajul subliminar al acestui album, culoarea princeps prin care natura inventează la nesfârșit ample desfășurări picturale, prin care cuvintele ce le-ar putea povesti sunt concentrate într-o tăcere albă, care își dezleagă tainele și înțelesurile numai dacă înveți să știi să vezi. Parcă în joacă, după secrete legi și nescrise principii artistice, o mână nevăzută, demiurgică, iscă minuni de frumuseți și grandioase exprimări ale naturii. Îmbrăcând o pădure de brazi în veșmintele unui alb continuu, zăpada pare, de pildă, o și mai darnică, mai generoasă cu brazii din prim-planul imaginii, și nu e hazardat de observat că acei brazi, la margine de codru, par a putea sugera, sub acoperământul alb, că ar fi niște ciobani mioritici, străjeri de codru, ocrotitor de uriașe cojoace albe. În altă imagine, pe fondul alb, dominator al zăpezilor, lângă blândețea din privirile curioase și nedumerite ale unor mioare fotogenice, se impune privirilor o țărancă ținând în brațe ca pe o ofrandă biblică, un miel abia născut, care parcă ar cere ocrotire și tandrețe, în vreme ce stăpânul locurilor, bărbatul, își supraveghează îmbucurat modesta avuție, bucuros a viețui în acel peisaj primenit și învigorat de înveșmântarea în alb a lumii. Un abur nevăzut, religios pare a fi, lăsându-se ghicit, dar nu văzut.
Zăpada este domnitoare pretutindeni. Ea împodobește ca o coroană crestele munților, pe întinderile plaiurilor, pe tâmpla caselor, pe troițe și statui, pe cupolele sacre ale mănăstirilor și bisericilor, omagiază prin îmbrățișări diafane capodoperele brâncușiene, conturează reliefuri de vis armonioaselor izbânzi ale înclinațiilor către frumos ale gorjeanului, așa cum pot fi ele citite în desenele dăltuite ale porților gorjenești, în stâlpii pridvoarelor caselor, înobilate de duhul unei simplități savante. Din loc în loc, în imaginile albumului, cu funcția unor accente esențiale, artistul semnalează fără ostentație prezența omului, a gorjeanului, la el acasă, în peisajul ce-i este neostil, fiindu-i parte nestrăină, familiară; nicicând orgolios dominantă, dar niciodată imaginându-se doar ca o trecătoare, însuflețită pată de culoare, ce traversează indiferent drumurile văruite cu albul zăpezilor.
Călătorind îndelung și cu folos prin minunățiile picturale ale iernilor, ale zăpezilor din Gorj, așa cum au fost ele împrumutate de la clipă spre a viețui în timp, de Teodor Dădălău, gândul m-a dus la considerațiile cu privire la arta fotografică, așa cum au fost ele izvodite sub pana argheziană. „Fotografia – scria, în 1933, Tudor Arghezi – adaugă literei și textului calitatea ei documentară și le împlinește fără pierderi pentru artă, de cele mai multe ori insipidă, a narațiunii”, care poate duce „la falimentul categoric al portretului artistic”, în condițiile civilizației care „ieftinește sufletul și omul” prin reducerea „la cursiv și instantaneu sentimental”, sărăcind astfel adevărurile și frumusețea vieții. Genialul poet mai scria că „o priveliște se vizitează ca o expoziție de tablouri, asupra cărora natura prezintă adaosul satisfăcător al autenticității”; mai adăugând: „calitatea artistică a fotografistului consistă în a găsi și a interpreta subiectiv” subiectul privit prin lentilă, priveliștea nerostindu-și “în întregime simbolul ascuns privirilor neanalistice”.
Operele fotografice, de luminoasă frumusețe, dăruite în paginile prin care simți cu adevărat că „ninge peste amintiri”, datorate lui Teodor Dădălău, răspund, peste timp, exigențelor argheziene, dovedind nu numai că natura inventează opere de artă, ci și că ele, ca rod al perindărilor anotimpurilor, fiind adesea trecătoare, pot fi păstrate ca documente învingătoare, dacă sunt privite de ochiul vigilent și sensibil al unui artist adevărat.
Anamaria Stoica
