În ce vară, în ce an? Anii trec ca clipa. Îndrăgostitul de fotografie şi, în genere, de arte vizuale Teodor Dădălău îmi este cunoscut, parcă, de-o viaţă. Îl admir şi l-am admirat dintotdeauna pentru că el este un mare iubitor de oameni şi, în primul rând, de artişti.
Ai imaginii, ai scrisului, ai teatrului şi care mai vreţi domniile voastre. Mi-l aduc aminte mai bine dintr-o expoziţie de fotografii artistice inspirate numai de şi din Gorjul lui Brâncuşi, Arghezi, Domnul Tudor, ruralul gorjean şi spiritualitatea sa. Într-un fluturaş, format A4, îmbetit în trei, fin prezentat artistic, îi creiona un portret poetic scriitorul Ion Cepoi. Om ce pare a fi (re)descoperitorul acestui minunat om de echipă, la Centrul păstorit de starostele Ion Cepoi. Am gândit că-i frumos, şi meritat, pentru un artist de talia lui Teodor Dădălău să-i reproduc multe din fotografiile expoziţiei despre Ţara lui Brâncuşi, adică Ţara Gorjului şi să încropesc, inspirându-mă din clasicul în viaţă Ion Cepoi, o extinsă cronică de expoziţie în „Flacăra lui Adrian Păunescu”. Uneori preasuspiciosul poet, publicist, director şi patron al FLAP nici măcar nu m-a mai întrebat, ca în alte cazuri, „Cine-i acesta?” Talentul lui Doru şi notorietatea sa îi erau imense şi în anul de graţie 2004. Din anul 2009, odată cu revenirea mea la matcă, în Gorjul natal, drumurile culturale şi spirituale ni se întretaie tot mai des. Întru binele ce-l facem fiecare, după puterile noastre. El mai mult decât subsemnatul. Fiindcă Doru e de o generozitate fără margini. Nici nu-mi pot da sama cum de are puteri şi trece peste limitele normalului – fizic şi material – de-i ies toate. Se zbate, nu glumă. Pentru tot ce-şi propune. Adesea reuşind să fie trei-patru oameni într-unul singur. Îşi suplineşte colegii. Din nefericire, viceversa nu-i valabilă! Aşa cum a făcut-o, an de an, şi la editarea volumelor „Arghezi – Poezii”, ajunsă la a treia sau a patra ediţie, dar toate bilingve. E de mirare că rezistă. A creat, a se citi a şi fondat, acum 22 de ani proiectul ce este o realitate ce nu ţine cont de criză şi de crize numit GorjFest. De care se face vinovat. Cumplit de vinovat. Iar de patru ani festivalul imaginat de el pentru artele vizuale din România a devenit internaţional. Are dese momente când nu doarme. Dar are timp pentru aşa ceva? Nici vorbă! Invidiat şi adulat, deopotrivă, toamna asta îi duse pe artiştii din România şi din ţările străine – cu toţii invitaţi – la Rânca. Într-o tabără. Abia a făcut rost de sponsori. Iar când artiştii lucrau în faţa şevaletului ori dăltuiau în piatră sau creau într-o altă artă vizuală el, Doru, bătea drumurile între hoteluri şi pensiuni. De ici un bax de apă minerală, de acolo un carton-două de ouă ori cine ştie ce sucuri. Se supunea la umilinţe de care artiştii ori mai marii culturii gorjene sau chiar autorităţile nu aveau habar. Cine le ştie pe toate astea? Numai cel de Sus. Doru nu se plânge. Se dăruieşte total ideilor sale. Veţi zice că bine face. Dar cât îl vor mai ţine balamalele v-aţi întrebat? Să-i dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă. Gorjul are nevoie de el. Că de premiat nu-i. Fiind tot timpul uitat ori tăiat de pe listă. Ori liste pe care apar frecvent aceiaşi şi aceiaşi. Doru să mai aştepte. E tânăr. Cât de tânăr? Oricum, ca tată şi mamă ai GorjFest-ului nu mai e demult tânăr!
Ion Predoşanu
