Dorința strămoșilor noștri de a trăi în bună înțelegere și pace cu semințiile acelor vremuri imemorabile (Lecția de istorie)

104

Dintotdeauna neamul românesc, de-a lungul istoriei sale, și-a dorit să trăiască în liniște și pace cu alte popoare, dar și-a cerut și dreptul la viață în vatra sa strămoșească, de care nu s-a desprins niciodată, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei. Este și motivul pentru care am considerat că este necesar să mai răsfoim, atât cât ne mai stă în putință, documentele vremurilor de mult trecute, reamintindu-ne cu interes și de ce nu cu mândrie despre înaintașii noștri, care împletind omenia cu înțelepciunea și rațiunea, iscusința cu istețimea, curajul și dârzenia, au reușit să statornicească pe acest pământ, binecuvântat de bunul Dumnezeu, perenitatea poporului român.
Așadar să începem cu istoria geto-dacă și să evidențiem, în spiritul preambulului de mai sus, doar câteva dintre acțiunile diplomatice ale străvechilor noștri părinți-naturali și spirituali, la temelia ființei cărora a stat întotdeauna relația pașnică, dorința și voința de a trăi în bună pace și înțelegere cu alte popoare și graiuri ale pământului. Bunăoară, o inscripție datând din sec. I iHr., descoperită la Dionysopolis, pusă în cinstea lui Acornion consemnează dibăcia soliei sale pe lângă reprezentanții Imperiului Roman, menționând: ” Și fiind trimis de regele Burebista ca sol la autocratul românilor, Caius Pompeius, fiul lui Caius și întâlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lângă Heracleia, nu numai că și-a îndeplinit însărcinările ce avea de la rege, câștigând bunăvoința românilor, dar a purtat și cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale”. Și mergând mai departe, să-l amintim și pe regele Decebal, care deși învingător în războaiele cu Domițian, el își dorea o pace demnă pentru neamul său, ceea ce îl va determina pe Dio Cassius să scrie că “Decebal regele dacilor a trimis soli lui Domițian și-i făgăduia pacea”. Și același istoric român de origine greacă mai menționa în lucrarea sa “Istoria română”: ”Când Traianus a pornit împotriva dacilor și se apropia de Tapae, locul unde barbarii își aveau tabăra, i s-a adus o ciupercă mare pe care era scris cu litere latine, că atât ceilalți aliați, cât și hunii îl sfătuiau pe Traianus să se întoarcă și să facă pace”. După cum, ilustrând și încheierea păcii, Dio Cassius, mai consemna: ”Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comati ca mai înainte, ci pe cei mai buni dintre pilofori…Despre toate acestea a trimis solie senatului, pentru ca senatul să întărească pacea…Trimișii lui Decebal au fost aduși în senat…În chipul acesta i-au înduplecat la pace”.
Ceea ce avea să se întâmple ulterior, după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, în anul 106 dHr. a însemnat realizarea în timp a simbiozei între cele două civilizații, geto-dacă și romană, dând naștere poporului român, obligat din păcate, să țină piept invaziilor popoarelor migratoare, iar ceva mai târziu, în timpul feudalismului, să opună o dârză rezistență și marilor imperii, care au venit să ne cucerească țara. De aceea, răzbătând prin acele vremuri, să-l așezăm la loc de cinste și pe Basarab I- domnitorul Țării Românești, care, înainte de bătălia de la Posada (nov.1330), rostea în fața regelui Ungariei, Carol Robert: “Numai să vă întoarceți cu pace și să înconjurați primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniți și mai înlăuntrul țării nu veți putea decum să ocoliți primejdia”. La fel, în apărarea gliei străbune și a păcii, aveau să se înscrie toți marii noștri voievozi, determinându-l, între alții, pe Mihai Eminescu- luceafărul poeziei românești, să definească cu atâta măiestrie în “Scrisoarea a III-a” nestrămutata dorință de pace a lui Mircea cel Bătrân: ”Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/ N-avem oști, dar iubirea de moșie e un zid/ care nu se înfioară de-a ta faimă, Baiazid”. Cum de altfel, abilitatea diplomației românești avea să se afirme și să se materializeze în numeroase tratate cu alte state, reamintind printre altele, Capitulațiile din 1460, încheiate între Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești și Mahomed al II-lea, sultanul turcilor, unde se spune: ”Neamul românesc va avea sloboda lucrare a legilor făcute de dânsul și voievozii vor avea dreptul de viață și de moarte asupra supușilor lor, precum și acela de a face război sau pace, fără să fie supuși pentru niciunul din aceste acte la vreo răspundere de către Înalta Poartă”. După cum se poate vorbi în termeni laudativi și despre tratatul de pace și alianța încheiată în 1499 între Ștefan cel Mare și Ioan Albert, regele Poloniei. Sau să aflăm “Din învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său”, unde domnitorul cărturar menționa importanța negocierilor în apărarea pământului strămoșesc, așezând pe primul plan arta diplomației, lupta armată apărând ca o ultimă soluție, cu mențiune: ”numai în pământ străin să nu te duci, ci rămâi în țara ta”.
Dar ajungem și la vremea marilor noștri cronicari: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino, care în scrierile lor subliniază dorința neamului românesc de a trăi în bună pace și înțelegere cu alte popoare, oprindu-ne aici doar la ceea ce menționa Grigore Ureche în Letopisețul Moldovei și anume: “Mulți scriitori s-au nevoit de au scris rândul și povestea țărilor, de au lăsat izvod pe urmă și bune și rele, să rămâiie feciorilor și nepoților, să le fie de învățătură, despre cele rele să se ferească și să socotească, iar despre cele bune să urmeze și să învețe și să îndrepteze”. Dar, lupta românilor împotriva cotropitorilor străini, era legată nemijlocit de dorința și voința de unitate națională, existând și momente cruciale când, prin negocieri eforturile de pace dădeau greș, și atunci se încingau marile bătălii contra dușmanilor cotropitori, bunăoară, la Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Șelimbăr, etc., unde oștirile române, conduse de bravii noștri voievozi, au săvârșit marile lor fapte de vitejie pentru apărarea gliei strămoșești. Și în această privință sunt revelatoare mărturiile marelui patriot român Nicolae Bălcescu, care spunea că: ”Românii n-au iubit războiul de cuprinderi. Misiunea lor era să apere țara…cele mai multe ale lor războaie au fost defensive în politică, deși ofensive oastășești.” După cum, legat tot de anul revoluționar de la 1848, nu putem uita strigarea românilor în cadrul Adunării de la Izlaz, adică: “o strigare de pace, strigare de înfrățire, la această mare faptă a mântuirii tot neamul are dreptul…”. Apoi, spiritul de pace și libertate îl găsim și la Divanurile Ad-hoc, care în hotărârea de unire de la 1857 se spunea: ”Luând în primire că această unire o dorim nu pentru ca să lovim drepturile și să amenințăm pacea altora, ci numai ca să asigurăm drepturile și pacea noastră”. Dar poate că cel mai bine sintetiza idealurile de pace ale poporului român, Mihail Kogălniceanu, care în împrejurările războiului de independență din 1877- 1878, arăta că: “Noi, dorim independența noastră doar în scopul de a asigura o dezvoltare pașnică și nestânjenită a țării noastre…noi nu dorim să devenim o sursă de teamă sau neplăcere pentru cineva. Noi avem nevoie de independența noastră, pentru ca să trăim prin noi înșine”. Apoi, în aceeași ordine de idei menționa: ”…voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viața noastră proprie, pentru că nu mai voim să plătim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de Jos să fim un bulevard contra războiului”.
Așadar, prin puținele exemple scoase în evidență, ne putem da ușor seama că una dintre trăsăturile definitorii ale poporului român a fost comportamentul său pașnic, însoțit la nevoie de hotărârea dârză, precum a tuturor popoarelor de a trăi neatârnat, în liniște și libertate. Iar în această privință avem multe alte dovezi desprinse și din istoria modernă și contemporană a României. Căci și aici putem să menționăm, între multe altele, marile manifestații de stradă antirăzboinice organizate în marile orașe din România, atât în preajma, cât și din timpul celor două războaie mondiale. Zecile de mii de oameni scandau: “Jos războiul”, „Vrem școli nu tunuri”, “Vrem pace între popoare”, “Pacea – garanția progresului național al țării”, etc. Era pe atunci și vremea făuririi glorioase a statului național unitar roman – un rezultat al nemărginitelor idealuri ale înaintașilor noștri, iar din conținutul Rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, citită în fața celor peste 100.000 de participanți, reieșeau limpede idealurile de unitate națională, dar si de pace și bună înțelegere a românilor cu alte nații. Mai exact se spunea în rezoluție că: „Adunarea națională de expansiunea dorinței sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comunitatea națiilor libere în așa fel ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiile mari și mici deopotrivă, iar pe viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor interstatale”. În continuare, avem, de asemenea, multe alte exemple care confirmă dorința de pace și bună înțelegere cu popoarele lumii, în special din perioada interbelică, când românii au manifestat hotărât împotriva războiului și pentru apărarea ființei sale naționale, grav amenințată de statele revizioniste- fasciste. Și legat de voința poporului român de a înlătura războiul ca mijloc extrem de cinic și violent în rezolvarea diferendelor care frământau omenirea la acea vreme, ne stă la îndemână exemplul marelui diplomat Nicolae Titulescu, care prin rolul și activitatea sa, exprimă cel mai bine poziția României în problemele păcii și ale războiului. Un adevărat “tribun al păcii, Nicolae Titulescu și evident, în două rânduri – președintele Ligii Națiunilor de la Geneva(1930-1931), militând hotărât pentru apărarea păcii și drepturilor legitime ale tuturor statelor lumii, implicit pentru țara sa, se exprimă: ”România este avidă de pace ca mai toate națiunile ce au fost încercate de războiul mondial. Dar nu există pace fără o ordine internațională și nu poate fi ordine fără o absolută încredere și statornicia ei”.
În fine, nu putem să trecem cu vederea din succinta noastră prezentare, eforturile și contribuția deosebită a poporului român la înfrângerea Germaniei fasciste, mai exact, pentru pacea cucerită la 9 mai 1945 de coaliția antihitleristă, România avea să se înscrie și cu jertfă de aproape 170.000 de ostași căzuți pe câmpul de luptă, atât pentru eliberarea țării, cât și a Ungariei și Cehoslovaciei. Iată, doar câteva mărturii și exemple despre vocația de pace a neamului românesc, în speranța că, dincolo de o luare aminte a unor momente de referință din istoria patriei comune, vom avea putința și interesul de a înțelege ce se întâmplă astăzi într-o lume atât de diversificată și frământată, unde norii negri ai unei alte conflagrații mondiale devastatoare, înseamnă pierderi incomensurabile pentru ființa umană. Și nu ne oprim aici la motivele izbucnirii unui al III-lea război mondial și nici la cursa nebunească a înarmărilor pe întregul Glob pământesc, în schimb ne îngrijorează profund situația extrem de dificilă prin care trece România. Căci, vorbim deopotrivă, atât de climatul politic intern profund de nociv și tensionat, alimentat de o clasă politică compromisă și iresponsabilă în a reașeza țara pe făgașul ei de normalitate, cât și de influențele la fel de toxice venite din exterior, care alimentează continuu instabilitatea și lovesc în unitatea de neam, în siguranța și integritatea României. Iar în această privință propaganda cozilor lor de topor și a trădătorilor de țară, falsă și manipulatorie pentru opinia publică a atins cote înfricoșătoare, încât există marele pericol ca România să-și piardă independența și suveranitatea, limba și ființa națională. Și astfel, se pun întrebările: Ce fel de conducători, guvernanți și politicieni avem și mai ales cum pot să fie, oare, etichetate astfel de autorități ale statului român, care în loc să unească poporul și eforturile noastre comune pentru dezvoltarea și mai binele țării, ne dezbină, semănând vrajbă și ură între oameni, doar pentru a-și satisface orgoliile și interesele lor meschine? Să fi încetat a mai bate în noi inima de român? Așa înțelegem să marcăm și să statornicească ideea de unitate națională a tuturor românilor, înfăptuită cu atâtea jertfe și sacrificii de-a lungul timpului istoric de către înaintașii noștri și desăvârșită acum 100 de ani, prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918? Blestemați să fie aceia care deznădăjduiesc poporul în acest sfânt an al Centenarului reîntregirii neamului și să credem totuși că până la urmă, românii, oriunde s-ar afla, vor avea înțelepciunea, bunacredință, puterea și voința de a-și regăsi identitatea, drumul spre unitate și armonie, întru și spre folosul țării, în special pentru binele și siguranța viitorului copiilor lor. DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
Prof. Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here