Domnitorul Unirii

256

Unirea Principatelor Române  la 24 Ianuarie 1859, a pus  fundamentul Statului Român  modern, sau după cum spunea Nicolae Bălcescu: „Unirea naţională – fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor  bărbaţilor  noştri cei mari… pentru  dânsa  ei trăiră, suferiră şi muriră”… După cum, Mihail  Kogălniceanu promovând  aceeaşi cauză naţională, preciza că „s-au unit  tronurile  lui Ştefan  cel Mare  şi ale lui  Mihai Viteazul, sau altfel  spus „Unirea  Principatelor a fost actul energic  al întregii  naţiuni, salutat  cu bucurie  şi entuziasm de românii din toate  provinciile  româneşti.

Or, în acest context istoric memorabil, Alexandru Ioan Cuza,  contopindu-se  cu aspiraţiile de unitate naţională  a tuturor  românilor a jucat un rol esenţial în înfăptuirea Unirii, iar domnia  sa avea să  fie bogată  în realizări  menite a consolida  actul de voinţă  al  românilor şi pentru a determina  marile puteri  să ne recunoască  dreptul de a ne alcătui singuri organizarea  statală,  fără amestecul  lor în treburile  noastre interne. În acelaşi timp,  în scurta sa domnie, Cuza Vodă, pentru a pune  fundamentul  statului român,  a înapoiat  domeniului naţional  imensele  moşii  închinate  mănăstirilor greceşti şi a afirmat hotărâtor autonomia  bisericii române. El a împroprietărit  cca. 600.000 familii de ţărani şi a constituit comunele  rurale, a eliberat poşta şi telegraful  din stăpânirea străinilor, iar prin organizarea tribunalelor,curţilor şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, a  pus bazele dreptăţii egale pentru  toţi. A creat şcolile şi  universităţile, iar prin obligativitatea  învăţământului  a dat  avântul  necesar culturii naţionale. Nu în ultimul rând a avut o preocupare constantă pentru organizarea şi aşezarea pe baze noi a armatei, chemând prin sorţi pe toţi tinerii la apărarea patriei, pentru că aşa cum sublinia  însuşi domnitorul „o naţiune spre a fi curat independentă la exerciţiul drepturilor  sale, are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”.
În fine, prin puterea şi voinţa lui, a întemeiat adevărata suveranitate naţională pentru că la 2 mai 1864 a rupt convenţia  de la Paris, impusă de străini la 1858 şi a izbutit să facă marile puteri să recunoască românilor „dreptul de a-şi  alcătui ei înşişi  şi fără amestecul nimănui aşezămintelor politice”. În plus, printre alte măsuri iniţiate  de către vrednicul domnitor, împreună cu colaboratorii  săi  cei mai  apropiaţi,  se  remarcă şi cea referitoare  la instituirea  noilor steaguri  ale oştirii, mai ales că Alexandru Ioan Cuza avea  un adevărat cult pentru drapelul ţării, în care  vedea simbolul istoriei, identităţii  şi suveranităţii  poporului român. Şi această concepţie este bine ilustrată într-un document datat la 12 decembrie 1860, în care domnitorul Cuza se exprimă că „astăzi ţara îşi are drapelul său naţional şi românii se vor strânge în jurul lui spre a-l apăra”. Puţin mai târziu pe câmpia Cotrocenilor  de la Bucureşti, unde erau  adunate unităţile militare pentru distribuirea noilor  drapele tricolore, domnitorul avea să se adreseze oştirii, într-un cadru solemn: „Steagul este România”. Acest  pământ binecuvântat  al patriei, stropit cu  sângele străbunilor  noştri şi îmbelşugat cu  sudoarea  muncitorilor. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au  născut părinţii şi unde se vor naşte  copiii noştri. Steagul  este încă simbolul  devotamentului credinţei, ordinii şi al  disciplinei ce reprezintă  oastea. Steagul e totdeauna  trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”.
Pe noile steaguri cu cele trei culori, roşu, galben şi albastru, se afla  inscripţionată  deviza „Honor et patria” pentru ca  în caz de  primejdie  oştenii ţării  să se adune în jurul acestuia pentru a-l apăra  şi păstra  nepătat  în luptele crâncene cu duşmanii, iar  dintre drapelele instituite, se detaşează  cel  domnesc devenind apoi  şi drapel de stat,  prin ineditul  şi semnificaţia  inscripţiei: „Unirea principatelor, Fericirea Românilor Trăiască A. Ioan”.  format pe trei fâşii tricolore din mătase, acesta avea înălţimea  de 1,80 m  iar lăţimea de peste 2 metri. Sus, pe culoarea roşie, alături de inscripţie era ţesută  din fir de aur  coroana princiară. La mijloc, pe fâşia galbenă  erau  dispuse simbolurile statalităţii româneşti, capul de  bour (stema Moldoveni) având în coarne  o stea în 6 colţuri şi acvila (stema Munteniei) care ţinea  între gheare o spadă şi un buzdugan pentru ca  de o parte şi de alta a celor  două embleme cusute tot cu fir de aur, să fie aşezate în număr egal, câte trei în fiecare parte drapelele şi stindardele Moldovei şi Munteniei. Apoi, pânza tricoloră avea pe margini fir  şi prinse cu cele  trei culori perpendiculare  pe o hampă în vârful căreia se afla o acvilă stampată, cruciată şi coronată care ţine în gheare o spadă şi un sceptru.
Din nefericire,  în ciuda marilor  merite ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza în realizarea  Unirii şi modernizarea  statului român, acesta avea să devină  după doar 7 ani de domnie „un domn vândut” şi prin urmare debarcat de pe tronul domnesc, datorită unor jocuri politice căruia i-a căzut  victimă  prin trădare de către  monstruoasa coaliţie  a acelor vremuri.  Or, înlăturarea de la domnie a lui A. I. Cuza avea să fie  cea mai gravă ofensă  adusă  Principatelor Unite, amintindu-i  cu această ocazie  şi  pe trădătorii complotişti printre alţii Dimitrie Lecca şi Alexandru Candianu Popescu. Şi din păcate, cum se edita  şi în ziarul Timpul din 27 februarie 1882, „vor trece veacuri şi nu  va exista  român căruia  să nu-i crape  obrazul de ruşine ori de câte ori  va răsfoi  istoria neamului  său  la pagina  lui 11 februarie 1866 şi stigmatizarea  acelei  negre  felonii, va răsări  pururi  în memoria  generaţiilor, precum în orice  an răsare  iarba lângă mormântul  vândutului domn”.
Aşadar, este de datoria noastră, a copiilor şi copiilor copiilor noştri de a-l recunoaşte  pe A.I. Cuza ca pe un simbol  naţional  în jurul  căruia  ne regăsim  istoria, identitatea şi perenitatea neamului. După  cum avem  şi sfânta  datorie  de a ne reaminti  şi să ne cinstim strămoşii  şi eroii, dând  existenţei  poporului român  mult mai multă demnitate, contribuind  împreună  la propăşirea  ţării şi la un  prezent mai bun  pentru noi şi mai ales pentru statornicia şi bunăstarea  generaţiilor viitoare. Cu atât mai mult  cu cât  este  atât  de actuală precizarea  poetului nepereche Mihai Eminescu, şi anume „că dacă partidele  nu s-ar fi unit să-l  detroneze  în mod ruşinos pe vrednicul de amintire Alexandru Ioan Cuza, „Unirea Ardealului cu Ungaria  nu se făcea”. Altfel spus  de luat aminte buni români în limpedele  sunet al clopotelor. Redeşteptării naţionale,  că 24 ianuarie 1859 înseamnă un moment de referinţă,  pentru neamul românesc. Este o zi pentru eternitate, cinstindu-i  in memoriam, cum se cuvine pe vrednicii noştri voievozi, pe bravii luptători şi eroi ce s-au jertfit  pentru emanciparea  şi făurirea  naţiunii române, pentru unirea tuturor  românilor într-un singur – stat independent  şi suveran.
Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here