Domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza – ocârmuitor prin excelenţa în slujba poporului său

1157

Ales de popor, în 5 ianuarie 1859 la Iaşi şi în 24 la Bucureşti, Alexandru Ioan Cuza se intitula domn al Principatelor Unite-Moldova cu Ţara Românească, în realitate el avea să guverneze timp de şapte ani ca un adevărat şef de stat, cu autoritatea cuvenită, gândind şi plănuind o serie de reforme care să consolideze ”eternizarea” Unirii, deopotrivă cu modernizarea statului român. De altfel, acesta era unul dintre reprezentanţii de frunte ai epocii paşoptiste, dovedindu-şi mereu interesul şi aplecarea spre “patimile” pământului şi neamului său, propunându-şi să ocârmuiască ţara după ”bătăile”inimii ei.
Se intitula domn român, dar nu iubea solemnităţile şi cu atât mai mult fasturile, linguşelile şi minciuna celor din preajmă. N-a stat trufaş pe tron, ci dimpotrivă, bun şi înţelept, a coborât tot timpul jos la talpa ţării în mijlocul oamenilor, ascultându-le cu atenţie necazurile şi suferineţele, reparându-le nedreptăţile. Pe cei leneşi, şarlatani şi tâlhari sau pe cei prinşi cu”ocaua mică” îi pedepsea cu asprime, fiind asemuit adeseori ca  om al dreptăţii, precum Vlad Ţepeş, dar în acelaşi timp al independenţei-ca Ştefan cel Mare, al unităţii de neam-ca Mihai Viteazu, sau un mare reformator şi gospodar-ca domnitorul iluminist Constantin Brâncoveanu. Şi nu i-a fost deloc uşor să-şi materializeze proiectele de reformă, izbindu-se de împotrivirea repetată a boierimii oligarhice, de ura şi calomnia acestora. Numai că, înţelegând realităţile vremii şi nevoile ţării, domnitorul Cuza n-a pregetat în a limpezi lucrurile, iar de aici avea să izvorască o serie de legi de mare importanţă pentru modernizarea României administrative, sociale, educative, juridice şi militare (secularizarea averilor mănăstireşti, legea rurală-1864 şi împropietărirea ţăranilor, înfiinţarea universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, dar şi introducerea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit, reorganizarea armatei, ş.a.m.d.). Mai mult, a trebuit să dizolve Camera şi să apeleze la plebiscit pentru ca să poată pune în aplicare legile atât de urgente şi aşteptate de popor, mai ales că ele aveau şi rolul de a descătuşea toate energiile naţiunii pentru a pune pe picioare, pe baze noi, economia, agricultura şi comerţul ţării. Or, pentru a implementa toate aceste foarte importante legi şi reforme, faţă de care ciocoimea avea nu doar o repulsie, ci şi o opozitie totală, Alex. I.  Cuza, având şi sprijinul direct şi povaţa lui Mihail Kogălniceau socotit a fi la rându-i” omul unei întregi ”epoci”, a purces  hotărât şi a dat lovitura de stat la 2 mai 1864, asumându-şi unele puteri depline.
Evident că boierii, principalii săi opozanţi aveau să intervină des cu para la sultan şi cereau sprijin, chiar să trimită armata împotriva lui  Cuza şi Kogălniceanu. Printre ei şi Constantin Şuţu, care în scrisoarea sa către Înalta Poartă se milogea ca:…”dacă prea puternicul împărat are milă de aceste provincii (el nu recunoştea Unirea!) şi nu voieşte a le trăda unor tâlhari de drumul mare(!?), să se milostivească şi să ne mântuiască de bici prin preabiruitoarele sale oştiri şi să ne scape de lepra sanchilotismului, ai cărui şefi sunt prinţul şi adjunctul său, primul ministru, visul dracului…”. Numai că domnitorul Cuza nu s-a speriat, ci cu înţelepciune, răbdare şi tact, fără să scoată sabia din teacă, a reuşit să-şi ducă la îndeplinire o bună parte din reformele sale, lovind cât a putut în privilegiile ciocoimii, convins de adevăr şi că face dreptate pentru popor, iar pe de altă parte, sfidându-i sau punâdu-i la punct pe ticăoş, pe”fonfii ş flecarii” apăruţi prin politichia vremii. Şi zicea N. Iorga despre vrednicul nostru domnitor: ”…un domn care nu s-a  născut din neam mare, dar care a întruchipat un fapt mare. Un fapt epocal pentru poporul şi statul român: Unirea –Principatelor din 1859, cu tot şirul de reforme întăritoare. Un “domn cetăţean” care a întruchipat şi ceea ce numim consolidarea, eternizarea Unirii”. De altfel, în Proclamaţia din 2 decembrie 1861, după vizita sa la Constantinopol, domnul  Cuza scria, entuziamat şi fericit că: “Unirea este îndeplinită şi naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt dorit de generaţiile trecute…chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile garante…Alesul vostru va da azi o singură Românie”. Iar ecoul faptelor lui Alex. I. Cuza avea să fie auzit şi de către fraţii transilvăneni, dar şi a celorlalţi aflaţi încă sub stăpânire străină, care îl vedeau deja pe Cuza ca pe un viitor ocârmuitor al tuturor românilor, continuând de fapt ceea ce  înfăptuise Mihai Viteazu la 1600. Căci, într-un memoriu către-vrednicul domnitor, Alexandru Papiu Ilarian, se exprima şi cerea din străfundul sufletullui “O principe şi domn al românilor! Fie ca să vă stea întru ajutor geniul românesc, ca să răzbunaţi cu înţelepciune moartea lui Mihai Viteazu şi să fiţi executorul fericit al planului celui mai mare domn şi român ce a avut vreodată Dacia lui Traian”.
Desigur că însuşi Cuza îşi dorea unirea tuturor românilor, chiar nu s-a sfiit să mărturisească acest lucru cu ocazia proclamării independenţei Italiei, în 1861, scriind că “italienii sunt fraţii noştri mai mari, şi şi-au atins scopul înaintea noastră. Departe însă de a-i pizmui, salutăm, dimpotrivă, izbânda lor ca o chezăşie şi o nădejde pentru viitorul nostru”.
Şi strecura aceste sfinte cuvinte cu destulă dibăcie chiar în prezenţa reprezentanţilor unor puteri europene, năzuind că se va înţelege mai bine şi dorinţa de unire a tuturor românilor.
În plus, în concepţia lui Cuza-Vodă, armata era chemată să garanteze existenţa şi integralitatea statului român, motiv pentru care a avut preocupări reale şi pentru  organizarea şi aşezarea pe baze noi ale acestei instituţii, fiind vorba aici şi despre  drapelul ţării pentru care, de asemenea, avea un adevărat cult şi simţire patriotică. Dovada că ”astăzi ţara îşi are drapelul său naţional şi românii se vor strânge în jurul lui spre a-l apăra”, Al. I. Cuza avea să se adreseze şi oştirii în momentele solemne: ”Steagul este România. Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorilor. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii noştri. Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totdeauna trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României”…”sub cele trei culori de statalitate românească-roşu, galben şi albastru”. Din păcate, istoria acelor vremuri destul de tulburi pentru ţara noastră, nu i-au hărăzit domnitorului Cuza şi rolul  de a-i reuni pe toţi românii în graniţele lor de drept, strămoşeşti. Pentru că l-au doborât  duşmanii dinlăuntru şi din afară, iar debarcarea lui avea să fie şi cea mai gravă ofensă adusă Principatelor Române, ”monstruoasa coaliţie” prin jocurile ei politice murdare, de trădare naţională, fiind implicată direct atât în abdicarea lui Cuza, cât şi în aducerea unui principe străin neagreat de popor.
Aşadar nevoit să abdice la 11 februarie 1866, Al. I. Cuza va părăsi totuşi cu demnitate tronul, după şapte ani de domnie, prin excelenţa populară şi rodnică. Vasile Alecsandri, intuind bine intrarea în “hronicele” istoriei patriei a lui Cuza-Vodă ca un domn al poporului, avea să-i închine şi o “horă” culeasă din inima şi sufletul neamului românesc, reuşind astfel să aşeze şi mai mult personalitatea ilustrului nostru ocârmuitor în rândul marilor bărbaşi şi eroi ai ţării, în buna cinstire şi pentru eternitate. Şi se exprima poetul: ”frunză verde de migdale/de la Milcov mai la vale/mai la vale, mai la deal/pe ist mal şi pe cel mal/s-a întins o horă mare…/iată şi Cuza călare/care striga-n gura mare: ”Trageţi hora cu-n focare/din Carpaţi şi pân’la Mare!” Căci Al. I Cuza deşi n-a purtat războaie şi n-a scos-niciodată sabia din teacă, a câştigat totuşi multe izbânzi pentru poporul său şi pentru România modernă, aşa după cum reiese şi din o inspirată odă a aceluiaşi V. Alecsandri: ”şi veşnice măreţe fapte lăsat-ai României/nălţând din părăsire antica-i demnitate/prin magica Unire şi sacra libertate”. După cum, la rândul său, ilustrul savant N. Iorga, portretizând personalitatea şi imaginea domnitorului spunea despre acesta ca: ”a întruchipat lupta de veacuri a săracului ţăran român, veşnic obijduit şi jignit peste marginile suferinţei omeneşti…..s-a bătut “vitejeşte” cu ciocoii, ca să facă împroprietărirea în numele poporului şi în folosul ţării”. Dar “a doua zi după  împropietărire, care a fost, de fapt, sămânţa cea bună pentru viitor, a căzut prin răzbunarea ciocoilor”. Altfel spus, partidele vremii s-au unit şi l-au detronat în mod ruşinos pe vrednicul de amintire-domnitor şi om de stat Alex. I Cuza.
Dar urmaşii şi urmaşii urmaşilor săi, recunoscându-l ca pe un simbol naţional în jurul căruia şi-au regăsit istoria, identitatea şi perenitatea neamului, au simţit şi simt că au sfânta datorie de a-şi aminti şi cinsti eroii, dând astfel existenţei neamului românesc mereu mai multă demnitate, întru propăşirea ţării şi mai ales cu speranţa la un viitor mai bun pentru toţi românii şi pentru copiii copiilor lor. Iar domnul Cuza a rămas pentru  poporul său nu doar un idol, ci un neuitat “părinte şi binefăcător ”de neam şi ţară românească, împlinindu-se odată cu domnia sa şi visul cel mare al Unirii celor ce grăiau doar aceeaşi limbă, aveau aceeaşi origini, îndeplineau aceleaşi îndeletniciri şi se hrăneau cu aceeaşi năzuinţe şi credinţe. Şi pentru care de fapt, Unirea s-a născut şi a crescut odată cu poporul român.
Prof. Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here