În luna ianuarie, 2015,după Sărbătoarea Naţională a Limbii Române, când Poetul Eminescu, Omul ca şi Opera sa traversau minţile celor neadormiţi în fapte, la Bulzeştiul natal, se stingea Nicolae Şt. Sorescu, cap de serie în Dinastie, în vârstă de 92 de ani, împliniţi.
Îl evocăm acum, în postumitate, deoarece în cadrul Cenaclului ,,Al. Macedonski,, de câte ori participa, recita memorabil trei poeme eminesciene, extrem de dificile chiar pentru memoria unor actori versaţi, dăruiţi întru lumina… Climatului Poetului Naţional. Creaţiile s-au numit Venere şi Madonă, Scrisoarea I, Epigonii.
Patriarhul de vârstă al Dinastiei Sorescu era el însuşi poet, har genetic de la tatăl său, Ştefan I. Sorescu, cu o fibră folclorică în toate compoziţiile sale lirico-epice. Nu mai puţin proeminente au fost cadenţele poetice, la ceilalţi fraţi Sorescu – George, Marin şi Ion. Flacăra geniului care a izbucnit la Marin Sorescu în ipostazele lui multiple, de poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, compensează înălţător nedevenirea fratelui Nicolae întru.
Rămas orfan de tată la numai 16 ani, Nicolae a trebuit să-i susţină pe fraţii şi surorile mai mici, făcând cărăuşie. De aceea, târziu, foarte târziu, a avut revelaţia scrisului, fiindcă dincolo de şcoala primară, parţial şi generală, Nicolae Sorescu a fost şi a rămas un autodidact. A lăsat în urma lui caiete cu însemnări poetice vizibile. Fiica lui, Beatrice-Silvia (poetă) şi soţul ei, Nicolae Bălaşa (prozator, eseist şi dramaturg), au avut apropiată grijă să-i redea demnitatea scrisului, atât de dragă, chiar fermecătoare, pentru cel care a plecat în lumea umbrelor, din cimitirul de la Bulzeşti, ascuns protegnitor de mulţimea liliecilor (ce nobile şi nepieritoare poeme lirico-epice le-a închinat acestora Marin Sorescu, în cele Şase Cărţi şi câte teze de doctorat nu le-au fost dedicate acestora în ţară şi în străinătate). Ei bine, în spaţiul acestor arbuşti, adică al liliecilor, îşi va dormi somnul de veci, şi poetul nonagenar Nicolae Sorescu.
El a lăsat în rafturile cărţii contemporane, următoarele titluri: Aripi de risipă (2002), Poeme diverse (2004), Toamna cuvintelor (2006), sub tipar, Insomnii.
Cu ani în urmă, în 2006, sub egida Editurii ,,Ramuri’’, am tipărit două volume de critică şi istorie literară, având reprezentativitate şi cu opera scriitorilor, naţionali şi zonali – intitulându-le Medalionul literar, structură permanentă de cultură şi educaţie (1100 p). La paginile 483-485 (volum II), precizam următoarele: ,,Nicolae Şt Sorescu (n.b. Toţi bărbaţii dinastiei Sorescu au semnat, la începuturile lor literare, şi cu numele tatălui Ştefan, semn de înaltă nobleţe şi preţuire pentru cel care le-a dat viaţă. Vezi clasificări în această direcţie şi la unii autori români şi gemani!) Nicolae Sorescu scrie despre ,,nodurile’’ şi respiraţiile vieţii în care a fost implicat cu voie sau fără voie. Niciodată însă el nu şi-a pierdut încrederea în gândul sănătos care i-a zămislit cuvinte exacte şi înnobilate de poezie. Există aproape o încrâncenare în a convinge prin puterea de comunicare, aş zice de sigiliu a cuvintelor. Natura, pădurile Bulzeştiului, florile, copacii, luna, stelele, drumurile (mai de cărăuşie!) se încrucişeză în registre lirice de o mare sensibilitate. Din când în când, câte un neologism vine ca fermecat în rimele propuse de Nicolae Şt. Sorescu. El se dovedeşte un asiduu cercetător al poeziei clasice, adesea în contaminare cu poezia folclorică ori cu cântecul de dor şi jale.
Reproduc o strofă meritorie, luminoasă, pilduitoare, pentru ceea ce a lăsat poetul Nicolae Şt. Sorescu în urma sa:
Cărăuşie (fraţilor mei)
,,Demult, demult, cărăuşie…/În ierni şi nopţi, pe drumul greu!/Şi cine se gândea la mine?/Doar mama şi cu Dumnezeu’’
Veşnicie ne-ntreruptă, prietene Nicolae Şt Sorescu!
Marian Barbu
