A fost odată Insula Diodorilor, unde oamenii trăiau fericiţi ca păsările cerului, asemenea la trup şi la suflet, chiar dacă unii fuseseră la culoare mai bătuţi de vânt şi de soare dar fiecare se strigau pe numele mic, Ion sau Petre, Constantin sau Ştefan, care spre a se deosebi de ceilalţi îşi spuneau de unde vin.
Ca Ion Alui Constantin, Petre Alui Ion Alui Constantin şi tot aşa nu le ajungeau gardurile spre a-şi scrie numele, drept pentru care fiecare, fără pic de mândrie sau invidie se strigau după renume, Alui Tâmplarul, Alui Rotarul, Alui Notarul, Alui Factorul şi le scriau pe pomii din livadă să le vadă copiii când mâncau fructele, pe arborii pădurilor să le vadă lupii şi urşii sau pe florile de pe câmpii să le ducă mai departe fluturii. Şi pe obiceiurile păstrate din moşi strămoşi. Şi pe toate oalele şi ulcioarele cu care beau vinul la sărbători. Şi pe toate râurile şi izvoarele şi pe toţi munţii, pe toate dealurile care înconjurau Insula.
Din Insula aceasta nu plecase nimeni, erau prea frumoase Doinele şi Baladele pentru a le părăsi şi nici Insula nu era închisă cu sârmă ghimpată, putea ieşi oricine dar toate potecile duceau a dragului către draga lui şi a dragei către dragul ei.
Dar într-o zi s-a rătăcit peste Dealul Albastru Diodora o fată îndrăgostită de un luceafăr de la răsărit pe care îl vedea răsărind în fiecare zi până în zori.
Şi poate că locuitorii Insulei ar fi uitat de ea dacă un fiu al Împăratului Ion Alui Petre nu s-ar fi îndrăgostit de Diodora care avea ochii aşa aproape cum i se păreau lui – verzi. Şi dacă cerul nu era mereu senin ca ei să vadă departe, mult mai departe de ei înşişi şi mai departe.
Crede şi fii sigur că ai să reuşeşti, numai să vrei, dacă întinzi mâna iată steaua, o s-o ajungi, mai încearcă o dată, iată mai e puţin. Aşa îşi urmau mereu împreună potecile… Amândoi numai, fără rufe de schimb uneori, unde înoptau acolo îşi făceau cuib cu cerul deasupra, au slugărit ani de zile numai pentru un sfert de pâine la masa de prânz, au şters praful de pe nimic, cenuşa zăpezii de pe fluturi, au mer desculţi prin ferigă şi spini, cu tălpile pline de bătături, să-şi recunoască urmele la întoarcere semănau pietricele numai de ei ştiute pe margine, străini printre străini. Crezând că în felul acesta se nemuresc fără însă a-şi spune numele. Dar cum în Hronicele Insulei Diodora era un legământ, nu un blestem, cioplit în piatră prin care se rătăceau trebuiau să se întoarcă într-o noapte cum stau amândoi sub un cer proaspăt plin de stele, au auzit chemarea pe roată, era un vechi obicei în Insula Diodorilor, câinele care se rătăceşte să fie chemat pe roată de stăpânul casei. Cum să nu se întoarcă, stăteau pe troscot şi iarbă, aşteptau să ningă şi erau tot desculţi, le degeraseră gândurile în traistă şi atunci au auzit aşa deodată, ca şi cum era urmarea unui cântec, pe care ei l-ar fi ştiut, „Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul a înflorit”.
Au ajuns după alte şi alte întâmplări, dar la întoarcere drumul parcă a fost mai scurt la Dealul Albastru, l-au recunoscut, apoi la Poarta Insului, au recunoscut şi câinele care-l lăsaseră în prag şi oalele şi ulcelele puse cu flori pe stoborii gardului şi ulcioarele încă pline de vin ca să nu se rătăcească cei întorşi în crucea nopţii de pe la treburile lor, „Ce-i cu voi, cine sunteţi?”, Diodora merge sprijinită de Ion Alui Petre care mergea într-un baston, i-a întrebat Marele Paznic care stătea pe o piatră cântând dintr-un fluier, era tânăr şi foarte bine voitor, le-a făcut loc lângă el, îmbiindu-i cu câte o oală de vin, vinul avea acelaşi gust ca pe vremuri, puţin acrişor dar limpede cum numai era altul decât din viile care încă se mai vedeau pe Dealul Albastru dincoace de nori. „Uite dragă, gustă vinul”, ar fi zis Ion Alui Petre, gustul acesta de vin l-am căutat atâţia ani, prin atâtea lumi, iată acum ni s-a îndeplinit.
„Dar eu tot nu vă recunosc”, ar fi zis Marele Paznic, „ehei, tu erai mic, nici nu ştiu dacă erai născut, lângă râu, la Pod era o casă din bârne de stejar aduse dintr-o pivniţă din Dealul Albastru, cu două camere şi o tindă iar în spate într-o cuhnie de vară un zălar cu o căldare în care fierbea mereu o mămăligă… şi un cuptor unde se cocea pe vatră mereu o turtă în ţăst. Şi deasupra, pe acoperiş, două berze într-un cuib care băteau toaca să fugă vrăbiile, cu doi pui albi care de atâta timp păreau că le crescuse barba…” Între timp, la Poarta Insului s-au strâns toţi locuitorii. Veniseră Alui Factorul, Alui Notarul, Alui Rotarul pe unii parcă i-ar fi recunoscut după şebac, nu era niciunul nevolnic şi nici nu aveau vreun melic, erau toţi în puterea minţii şi a vorbei.
„Ia să-i vedem”m a zis unul, s-au uitat să le vadă lumina din ochi, mâinile şi părul, barba şi dinţii din gură”.
„Dezbrăcaţi-vă”, a spus cel mai bătrân, unul care se sprijinea într-un toiag de corn, la cap cu o măciulie la fel cu cel pe care-l purta Ion Alui Petre, „veniţi de pe care drum, sunteţi plini de păduchi şi de râie, daţi-vă foc hainelor blestemate de pe voi, sunteţi plini de altfel de moravuri, va trebui să vă frecăm cu seminţe de mei şi ovăz, încălzeşte apă, fierbe-o până dă în clocot, umple hârdaie, ce caşti gura, i-a spus unei femei, v-aţi obişnuit să mâncaţi carne de porc, să fiţi lupi pentru oi, să jupuiţi miei pentru cojoace…”
Nu vă cere nimeni să staţi în genunchi, dar aplecaţi-vă să nu daţi cu capul de grindă, noi nu vrem să ştim ce e… mândria, ce e invidia şi nici copiii noştri, priviţi vrăbiile, cele două pe ramura aia de salcă, acum de Florii, femeia face dragoste la noi numai cu bărbatul ei.
Noi ne plătim datoriile cu câte un sărut învăţând să întoarcem şi obrazul celălalt, iar dacă vă miraţi că nu avem scaune, aflaţi că noi toţi chiar la masa de prânz când mâncăm ne aşezăm cu toţii pe iarbă.
Şi nu uitaţi, avem un singur drept fiecare, „Dreptul de A Fi!” „Nici noi n-am uitat”, începu Ion Alui Petre, „nu am ascultat şi am închis ochii de câte ori un bărbat spurca pe altul sau o femeie pe alta”, „dar aţi fost ispitiţi şi aceasta e la fel de mare păcat, la fel de ajuns”, urmă Marele Judecător, „altfel de poveşti nu vrem să le afle nici copiii copiilor noştri” Ca lume obiceiurilor noastre să existe, noi nu puteam da cu piatra, dar ne punem paznici fiecare pentru fiecare, ca florile să nu fie triste şi vântul şi fluturii să le împerecheze după datina lor şi a noastră, a oamenilor numai din dragoste şi florile să dea seminţe şi seminţele iar flori aşa cum a lăsat Dumnezeu, de orz sălbatic şi de iarbă de troscot şi de ferigă şi de Floarea de Nu mă uita şi de iederă din care se face cununa miresei.
Scuturaţi-vă, dragii noştri fraţi, acum i-a recunoscut Marele Judecător, de tot colbul drumurilor pe care aţi umblat, n-am fi vrut să lipsească o cruce de lângă crucile părinţilor noştri şi ale neamului nostru, lepădaţi-vă de toate cuvintele şi obiceiurile urâte cu care aţi fi putut fi ispitiţi, faceţi-vă cruce, aruncaţi-vă hainele mohorâte şi intraţi în hârdaiele cu apă fiartă şi apoi, vă rugăm, limpeziţi-vă ochii în râurile noastre cele precum cerul, alegeţi-vă stelele şi lăsaţi-vă apucăturile care vor mai fi ele de vulturi din cele o mie şi una de palate pe la care aţi slugărit, pentru cât aţi avut de îndurat noi vă ştergem păcatele.
Încă odată noi nu dăm cu piatra şi nu cerem nimănui să stea în genunchi decât fiecare numai în faţa sa dar aplecaţi-vă când treceţi pe sub grinda casei şi rămâneţi o clipă înainte de a intra în odaie în tindă să ne puteţi vedea şi noi să vă vedem la rândul nostru.
Să trăim la fel în sărăcia sau bogăţia noastră, recunoscându-ne fiecare Dreptul de a Fi…
ION CĂPRUCIU
