Din volumul „Amintiri din Casa Amintirilor” – Dealul cu Vulturi

401

În satul nostru, oamenii mai stau încă de poveşti. Cei bătrâni ei cu ei şi între ei, iar bunicii spun poveşti nepoţilor de când lumea, de mă întreb şi eu ca şi alţii cum de nu le-au obosit genunchii tot legănându-i.

Poveşti ca frunza şi iarba cad peste sat în fiecare zi, în fiecare clipă, şi râul le duce la vale sărind peste pietre într-un picior, aşa cum joacă fetele începând de pe la trei ani şotron la capul podului.
Poveşti ca asta în care mai trăiesc şi azi un Prinţ şi o Prinţesă, în satul acesta peste drum de biserică nu erau decât prinţi şi prinţese, aşa cum şi părinţii părinţilor lor au fost şi mai sunt, dacă nu mă credeţi priviţi-i cum trec strada, drepţi şi liniştiţi şi surâzători chiar şi cei care merg în baston, bună ziua Petre, bună ziua Ioane, aşa se salută în fiecare zi, fie că merg la biserică, fie că la adunat de amintiri, fie în zilele de primăvară, fie de iarnă.
Şi toţi se închină în numele Tatălui şi al Fiului până noaptea târziu, şi se spune că pe lângă tatăl nostru, pe care-l gânguresc şi copiii s-au mai aflat şi alte rugăciuni tăiate în piatră, din care scriu şi eu una aici, boieri Dumneavoastră:

Doamne dă-ne înc-o zi
De-adevăr şi de iubire
Să conjugăm verbu-a Fi
Doamne încă voi cu tine.

Dă-ne grâul pentru pâine
Doamne şi-un pahar cu vin
Astăzi, mâine
n-o să te mai răstignim

Ori de nu şi noi cu tine
La răscruci toţi o să fim
Doamne înc-o primăvară
Pe Hristos să-l pomenim.

În satul acesta, într-o zi, s-a născut un Prinţ, în ziua de Antănăsii că în fiecare zi se serba după cum ştiţi câte un sfânf, câte o amintire, fie din sat, fie din lume şi ursitoarele i-au pus numele Prinţul cu noroc, la început ca orice copil, mai scâncea după ţâţă, se mai împiedica de vreo mâţă, dar când a făcut primii paşi s-a văzut că merge drept şi fără frică de cele lumeşti.
Prinţul nostru, Prinţul cu noroc, aşa i-a spus tot satul, să-i păstrăm şi noi numele, când a devenit mai tânăr şi după ce învăţase desigur Regula de trei simplă şi tabla înmulţirii, Tatăl nostru îl ştia de la un an, îi plăcea să se urce pe deal, satul era într-o vale brăzdat de trei râuri care duceau la vale toate anotimpurile, iar dealul nu era prea înalt, un deal întins, se urca uşor, fără pripor, creşteau pe el nişte stejari cam răsfiraţi, probabil rămaşi din Pădurea arsă de turci după cum povestesc cronicele, atât de înalţi şi cu coroana în vârful norilor fiecare de nu puteau să vezi cuiburile de vulturi legănate de nori, chiar dacă aveai o puşcă degeaba, că vulturii ăi bătrâni erau mereu în zbor, de aceia dealul se numea Dealul Vulturilor.
Prinţul nostru urca Dealul acesta cu o turmă de miei şi câţiva iezi luaţi în pază, albi ca zăpada.
Unii povestitori, mă rog, în satul acesta mai trăiesc şi alţi povestitori, povestesc că Prinţul cu noroc, în ceea ce priveşte numele, toţi sunt de acord, spun dacă nu cumva povestea lor e apocrifă, că Prinţul cu noroc tot pe acest deal, Dealul cu Vulturi mai creşteau şi nişte trandafiri din aceia albi şi nevinovaţi, în cuiburi de păsări prin iarbă, doi câte doi ca acei tineri care se iubesc şi-şi dau numele florilor ca să vadă dacă la vârsta lor, la o anumită vârstă, desigur, se îmbrăţişează.
Şi cu toate astea, cât era de vrednic Prinţul nostru şi de neprihănit, nimeni nu-l băga în samă, un prinţ ca oricare altul, v-am spus că în satul acela nu erau decât prinţi. Păzeşte oile, caprele, ca orice păstor, unii mai spuneau că mai cântă şi din fluier, ei şi ce-i cu asta, din tată în fiu prin părţile astea, sus în Arcanul, în Prisloapele mici ca şi în cele mari, în Nedeuţa cântă paltinii şi brazii numai să le ştii alfabetul şi poţi să-i auzi.
Am uitat să vă spun, bine că mă tragi de mânecă iubit cetitor, dar vizavi de biserica pe unde trecea poteca pe care urca Prinţul cu noroc în fiecare zi, Moş Andrei şi Mama Ioana, şi ei prinţi la vremea lor ca de altfel şi în timpul în care se petrecea povestea creşteau două fete, două prinţese, desigur, la rândul lor, cum numai într-o poveste ca asta ar putea să fie: Zâna şi Sara.
Moş Andrei umblase şi prin alte poveşti că pentru Ioana a lui slujise la un prinţ străin şapte ani înainte de a o căpăta de nevastă şi mai păstra şi azi printre alte ucaze o sabie cu mâner de argint, am văzut şi eu una la fel când am fost la Toledo, cu care tăiase un balaur cu şapte capete dintr-o singură lovitură, balaurul, unii povestitori jură că l-au văzut, de tulbura Bistriţa la ieşirea din munte şi cerea mereu câte o fată tânără în martie.
Acum Moş Andrei îşi fuma liniştit luleaua de dimineaţă privind la Sara şi la Zâna cum cresc. Le învăţase să scrie şi să citească, ştiau mersul stelelor şi înţelegeau de ce bate vântul şi de ce florile se ofilesc dacă nu le spui vorbe de dragoste.
Erau amândouă, Zâna şi Sara, printre prinţesele din sat la fel ca şi cireşii de încărcaţi în iulie, dacă nu-i bate bruma în aprilie.
Nu prea înalte dar amândouă mai calde ca o zi de lunie.
Şi amândouă visau la stele noaptea, care din fete nu visează la stele şi la luceferi şi la trandafirii albi abia îmbobociţi în mai.
Şi într-o noapte, visul Zânei s-a întâlnit cu visul prinţului cu noroc pe Dealul Vulturilor.
Aşa a fost să fie întâmplarea pusă de ursitoare în albia cu busuioc.
Şi, ca prin vis, Zâna şi Prinţul cu noroc într-o seară au plecat, de mână, au plecat după stelele de pe cer şi luceafărul dinspre ziuă.
Văzuseră ei că dacă sunt împreună niciodată nu apune Luceafărul de spre ziuă.
Drum lung au mers, uneori prin pustiu. Şi uneori fără pâine în traistă, numai cu dragostea între ei, cu încrederea şi speranţa.
Dar întotdeauna răsărea soarele şi stelele şi Luceferii din ce în ce mai aproape.
Întinde mâna zicea Zâna, ah iar mi-a scăpat, zicea Prinţul cu noroc şi o lua pe Zâna de mijloc şi o săruta.
Şi au mers, au mers mereu împreună călcând pe iarbă desculţi să n-o strivească, uneori numai cu iarba la căpătâi şi cu dragostea.
Şi visau, visau cum lumea o să existe şi mâine mai bună şi mai frumoasă.
Şi azi mai umblă despre ei povestesc vulturii care încă îşi mai fac cuiburile în stejarii din Dealul cu Vulturi.
Şi eu păzesc vulturii de vânători, la umbra stejarilor împreună cu Sara, sora Zânei care în fiecare dimineaţă ne trimite câte o scrisoare pe tot câte un alt vultur..
Şi eu o rog pe Sara să mai rămânem, şi ea mă roagă pe mine că mai sunt şi alte poveşti care trebuie spuse şi alte dealuri asemenea Dealului cu Vulturi.
ION CĂPRUCIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here