(Nuvelă din vol. „La vârsta senectuții”)
*
În cursul lunii decembrie, ca-n fiecare an, în Comandamentul Diviziei se lucra și peste program, până seara târziu. Era închidere de an; se efectua inventarierea tuturor bunurilor materiale din dotare și rezultatele se centralizau pe situații informative, din care, câte un exemplar se trimitea eșalonului superior, nimeni altul decât Comandamentul Armatei. În această perioadă, dactilografele, câte una pe schimb, zilnic rămâneau să asigure vreo urgență: a doua zi venind la program mai târziu.
Într-o seară, când la Biroul dactilografe era rândul Lenuței, locotenentul Vasilescu a fost trimis de șeful lui – că are mai multă trecere – să-i dactilografieze Raportul sinteză cu rezultatul inventarierii care trebuia să plece a doua zi.
-Sărut mâna, doamna Lenuța! a zis Bebe când a intrat pe ușa încăperii unde după paravan, se auzea țăcănitul tastaturii mașinii de scris.
– Bună seara! răspunse doamna dactilografă oprindu-se din lucru și ridicând privirea din caietul cu ciorna documentului pe care-l imprima.
-Avem și noi ceva de scris; mâine, cu poșta militară trebuie să-i dăm drumul la Armată! zise ofițerul cu sfială și respect față de soția unui ofițer.
-Dă-mi-l să-l văd! Se uită la volumul de scris și zise: vino peste zece minute să-ți spun dacă pot, că acum am mașina ocupată cu lucrarea asta scrisă indescifrabil de un analfabet și nu știu când o termin! Nu te superi? răspunse Lenuța folosind singularul, care-l miră pe ofițer.
-Păi de ce să mă supăr? Dar dacă mă întreabă șeful ce-am făcut, nu știu ce să-i raportez!
-Spune-i c-am zis eu că mă dor buricele degetelor și-mi fac masaj la ele, iar unghiile s-au decojit și trebuie, în seara asta, să le vopsesc cu ojă turcoaz!… Te rog vino când spusei, au fost ultimele vorbe îndulcite ale Lenuței care zâmbind l-a privit uitându-se direct în ochii lui.
Când s-a reîntors la biroul său, că trecuse și pe la toaletă, șeful locotenentului Vasilescu nu mai era acolo. „Precis se duse iar la birt!” gândi ofițerul când văzu mantaua lipsă de pe cuier și geanta din piele lăsată anume pe birou să-i ateste prezența în unitate. La timpul stabilit, Bebe s-a reîntors la biroul dactilografelor, Lenuța l-a chemat după paravan, să stea lângă ea și să-i dicteze, justificând că-i mult de scris și „vreau să terminăm cât mai repede!”
– Bebe! i-a zis Lenuța când rotea tamburul și aranja hârtia în mașina de scris pentru raportul lui. Sunt singură acasă și-i târziu. Sile îi plecat în misiune pentru o săptămână și copilul este la mama. Mi-e urât să merg singură pe stradă, că până terminăm cred că trece și de ora nouă. Te rog să mă duci și pe mine până acasă, că pe unde merg nici becuri nu mai sunt și mi-e urât. Vrei?
– Desigur!
– Ești un dulcic! Și Lenuța fericită strânse cu palma ei caldă, moale și catifelată, mâna care întorcea foile caietului de pe care se dicta.
Un sentiment de atracție, la care nu se aștepta, puse stăpânire pe el. Prin toate viscerele simți un curent care-i agită bărbăția. Prinse curaj, căpătă interes masculin și privind-o mai atent din profil o văzu altfel de cum era până acum; frumoasă! Fața îi era destinsă cu tenul neted și nasul potrivit; părul șaten, natural ondulat, era făcut coc punând în evidență și urechile împodobite cu o pereche de cercei, nu prea mari, pe care erau montate câte o piatră de ametist. La gât purta un lănțișor din aur de care era agățat un mic medalion. Prin gând îi trecură scene erotice cu această femeie la care nu se gândise până acum. Ceva se schimbase la el.
Prin comandament se instalase liniștea. Cadrele care terminaseră ce aveau de făcut, stăteau la taclale, alții la un pahar de tărie, scos de prin dosul hârțoagelor din fișete. Unele, fiindcă progamul era benevol, plecaseră acasă. Numai în biroul dactilografelor se mai auzea zgomotul sacadat al mașinii de scris. Lenuța dactilografia ceea ce îi dicta locotenentul Vasilescu.
*
Era ora șase când la casa cu nr. 4 de pe calea Eroilor se aprinseseră luminile. După o noapte de pomină, Bebe sărise din patul cu lenjeria proaspăt schimbată și în care se desfătase cum n-a mai făcut-o vreodată. Ieșind ușurel de sub plapuma care-i asigurase culcușul cald lângă Lenuța, constată că în încăpere se făcuse răcoare. El adormise îmbrăcat numai în chiloți, că nu purta izmene și ea într-un furou albastru cu dantele albe. Merse la baie și aprinse focul la cazan să se încălzească apa. „Cum oi fi rămas eu aseară să dorm aici și n-am plecat acasă? Dacă se întorcea bărbatu-su în noaptea asta? Trebuie să plec cât mai repede din casa aceasta!” gândea imberbul ofițer. Lenuța, în somnu-i liniștit, pufăind ritmic, încă mai dormea întoarsă cu fața spre perete, fără nicio grijă. Nu simțise când partenerul de pat se ridicase de lângă ea. Programul ei de la serviciu era decalat cu cele trei ore lucrate suplimentar. Seara băuseră cam mult, dacă nu foarte mult și se matoliseră bine. Lichiorul Benedictin fiind dulce și tare ca iubirea care pusese stăpânire pe ei, îi ispitea mereu. Pe eticheta sticlei scria că lichidul are 42 de grade, tărie. Era prima dată când Bebe consumase asemenea băutură și avusese parte de o asemenea desfătare. De altfel tot prima dată, în seara trecută a început cu Lenuța viața bărbătească, fără etichetă și reținere. Acum, după cele întâmplate, pentru el totul se schimbase. Uitase de morală, de conduita ostășească și se înfruptase ca și Adam, din mărul ispitei. Pe când alungarea din Eden? „Ce-o fi o fi! Oi vedea cum se derulează treburile și dacă pot, mă retrag cu demnitate!” gândea tânărul ofițer când se spăla deasupra căzii și care până în seara aceea fusese virgin. Mintea îi zbură spre Iași, unde Florentina, fata care îl atrăsese și o iubea, era studentă în primul an la Facultatea de Drept a Universității Alexandru Ioan Cuza. Astă-vară, după susținerea examenului de admitere se cunoscuseră; zilnic, în fiecare seară, se întâlneau în parc și se sărutau până îi usturau buzele. Atât și numai atât!
*
Când, seara trecută, la comandament terminaseră de scris la mașnă raportul, cei doi au predat documentele la registratură, au închis birourile și au depus cheile la ofițerul de serviciu, care le-a urat cu un ton complice, „noapte bună!” Pe drum spre casa Lenuței, nu era țipenie de om. Peste oraș se lăsase o pâclă, o ceață densă de nu se vedea nici la 30 de metri. Zăpadă încă nu căzuse, dar frigul te pătrundea până la oase și sufla un vânt care le șfichiuia fețele.
-Îmi dai voie să te iau de braț, că mi-e frig și urât! i-a zis Lenuța lui Bebe când se depărtară de santinela de la punctul de control al comandamentului.
– Da, chiar vă rog!
– Bebe, de ce ești așa de rece cu mine? Nu mă placi? Ai vreo iubită și nu știu eu?…
Până acum nu te-am văzut cu nicio fată! Așa ești tu tăcut, sau ți-e frică de ceva? îl luă la întrebări doamna Lenuța cu turație la vorbire ca a mașinii de scris la care bătea.
– Doamna Lenuța…
– Ia, nu mă mai domni! Zi-mi Lenuța și, te rog, nu mă ține la distanță. Te rog!… Mai bine spune-mi ceva despre tine; dacă iubești vreo fată și orice crezi tu. Poți să mă prinzi și de mijloc că-mi intră frigul pe sub palton și începui să tremur ca o vargă!
– Bine, așa va fi, îți zic pe nume Lenuțo, dar numai când suntem amândoi.
Dacă vrei să știi ceva despre mine, eu am ajuns ofițer că mi-a plăcut ocupația aceasta cu avantaje morale deosebite, cum cred eu. Sunt provenit dintr-o familie de la țară. După terminarea liceului puteam să ajung orice, că aveam note bune și recomandare pentru studii superioare; dar n-aveam bani să mă descurc patru-cinci ani la o facultate. Școala militară mi-a dat de toate: haine, masă, casă, bani de buzunar; mulți, puțini câți erau, dar erau. Acum sunt ofițer cu soldă bunicică, iar în relațiile cu lumea, am simțul măsurii, sunt respectat și-i respect pe toți până la proba contrarie.
– Ești încă un copil, dacă mai gândești așa! …Da’ tu n-ai nici barbă? Barba dovedește virilitate! continuă Lenuța cu provocările pentru a-l ademeni și ambiționa pe acest tânăr ofițer frumos și apreciat în rândul breslei. Bebe făcea parte din promoția anului în care ofițerii erau considerați mai de elită față de cea din care provenea Sile al ei.
– Am barbă, dar mă rad des. De aceea nu se vede! Până mă căsătoresc o să am și mustață; așa mi-a zis șeful într-o zi. Nici el, când a ieșit ofițer nu se bărbierea și fetele îl porecleau bombiță. Era în timpul războiului și îndeplinea misiunea de a aduna bombele neexplodate, aruncate de avioanele care atacau câmpurile petrolifere din preajma Ploieștiului. Când nu se ducea la întâlnire, spunea că a fost în misiune să detoneze bombele rămase pe câmp, iar fetele supărate, când îl vedeau, îl întrebau: – ce faci, bombiță, mai veniși și tu?
– Bombiță al tău să știi că este cam nerușinat, ca să nu zic porc. Dar nu-ți spun acum despre ce este vorba. O lăsăm pentru altădată că ajunserăm acasă.
Poarta era închisă și, la vecini luminile stinse. După ce intrară în curte, cu o cheie potrivită Lenuța descuie ușa de la antreu și după ce intrară, exclamă un o,o,o, de fericire când simți căldura plăcută din interior.
– Ieri am rugat-o pe mama să-mi facă focul în sobe pentru seara asta că sunt de serviciu și vin acasă târziu, și uite ce bine este. Mai lăsă și un braț de lemne în lădiță! Vezi ce mamă bună am? Este bună și ca soacră, dar Sile a jignit-o și de-atunci nu-l mai suferă. I-a zis că-i parvenită, că vorbeşte mult și dezacordat. Păcat că soțul, pe care-l am cu acte, nu știe să se comporte civilizat cu părinții mei. Mereu este plecat în misiune la ridicări topografice pentru punctele de triangulație care se dărâmă prin țară. Stă în deplasare pe teren cu săptămânile și sunt convinsă că le combină și cu ridicări de fuste la femei. Nu-ți spun asta ca să mă justific că te-am invitat în seara asta în casa mea, acum când sunt singură, dar e păcat și de traiul meu să se scurgă nesatisfăcut. Viața, dacă n-o trăiești, te-ai născut degeaba!… Bebe își descălțase pantofii pe hol, și odată cu un sărut direct pe buze din partea gazdei, care-l străfulgeră prin toate mădularele încinse de imaginație, primise și o pereche de papuci – probabil ai soțului. Așezat pe un fotoliu din cameră, se uita la mobila și obiectele din dormitorul casei, unde nici nu visa să ajungă vreodată. Lenuța, cerându-și scuze, ieșise și trebăluia prin baie și bucătărie, „să nu fie ceva în dezordine!”
– Dacă ai treabă la baie, și sigur ai, vezi că sunt de toate ca să te speli pe unde trebuie. Cazanul este plin cu apă caldă. Prosoapele sunt puse pachet pe taburetul de acolo și le scosei acum din dulap. Eu pregătesc ceva de mâncare și aștept să intru după tine că vreau să fac repede și un duș. Poate după masă nu mai e timp de așa ceva și am neapărată nevoie, că de azi-dimineață nu m-am dezbrăcat și am nădușit la birou. Nici mie nu-mi place cum miros! După asta mergem la bucătărie să mâncăm și să bem ceva. Am și surprize! Sunt sigură, că n-o să regreți că n-ai mâncat în seara asta la popotă!
*
Bebe rămăsese năucit. Acceptase cu multă ușurință să intre cu această femeie căsătorită în interiorul casei ei; care-l asigurase că multe zile pe an locuiește singură. Îi bănuia scopul invitației, dar la orice se aștepta mai puțin la acest lucru, adică, să fie reținut să și rămână peste noapte cu ea, că de dormit n-au prea dormit. Până acum nu mai avusese o relație intimă cu nici o femeie/fată, dar nu era străin de modul cum și ce trebuie făcut într-o asemenea împrejurare. În cursul superior al liceului când locuia la internat, dar mai ales în școala militară auzise de la colegii lui multe povești erotice făcute cu colege sau de la unii care se mai și lăudau, de relațiile avute cu femei măritate. Și din lecturarea romanelor de dragoste: Ana Karenina, Doamna Bovary, Charlotte Bronte, Emily Bronte, La Medeleni, Patul lui Procust, Invitație la vals, și lista continua, el se oprise la romanul „Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu, de unde trăsese multe învățăminte, de care acum avea nevoie. Amintirea titlului acestei cărți îl trezi la realitate. După acest eveniment, deși prinsese curaj, gândindu-se la aventura din această noapte, transpusă într-o scriere și parafrazându-l pe Camil Petrescu, credea că i s-ar potrivi titlul: „Întâia noapte de dragoste și prima de război”.
(Va urma)
Ion C. Gociu
