Din prea multă pasiune (I)

494

(Nuvelă din vol. „La vârsta senectuții”)
Când s-a prezentat la unitatea unde fusese repartizat, locotenentul Pantelimon Vasilescu era încă imberb. Pe obrajii cu pielea întinsă îi mijeau câteva firișoare de păr, în special pe sub nas unde bărbații poartă mustață, dar lui Bebe, că așa îl alintau colegii, îi numărai firele. Cu toate acestea, ca să se arate că și el îi bărbat, săptămânal se bărbierea de puful care-i invada obrajii și o făcea cu multă plăcere și interes de a se arăta bărbat.
Era la vârsta de maturizare și anii trudnici petrecuți ca elev în școala militară nu-i marcaseră fața cu semne și riduri. Ca flăcău, la vârsta pubertății n-avusese parte de neplăcuta acnee care strică fizionomia tinerilor, fie ei băieți sau fete. Era frumușel, stilat și învățase să fie manierat în comportamentul cu domnișoarele și doamnele, supus șefilor și superiorilor. Din toate punctele de vedere, întrunea condițiile prevăzute de cerințele regulamentare în armată, pentru a fi apreciat ca ofițer de elită. Ce mai…, era un ofițer de toată isprava! Cu prilejul primei adunări a cadrelor în sala de festivități, comandantul diviziei, care-i citise caracterizarea de absolvent, îl scosese în fața personalului și vorbise frumos despre el concluzionând; „că este un cadru militat de nădejde, bine pregătit și posedă suficiente calități de a se afirma”! vorbe pe care Bebe le ascultase stând în poziția de drepți, cu fața luminoasă întoarsă spre cei care ascultau laudele aduse lui de comandant. Atunci a văzut că între zecile de uniforme: subofițeri și ofițeri se aflau și trei femei, dintre care una mai tânără care-l cerceta iscoditor. N-a rezistat sclipirilor transmise din ochii ei și Bebe și-a mutat privirea spre șeful lui nemijlocit, care stătea pe primul rând de scaune, locul șefilor de compartimente și se arăta mândru de noul său subordonat.
– Locotenent, ia loc în sală! Au fost ultimele vorbe ale comandantului la adresa ofițerului nou venit.
– Am înțeles! a răspuns ofițerul care s-a răsucit cu fața spre comandant; după care a mers și s-a așezat pe scaunul lui.
În acea dimineață senină de septembrie ca și sufletul lui neprihănit, a văzut partea numeroasă din personalul Comandamentului care îi deveniseră șefi, superiori sau colegi de unitate și de serviciu. Timiditatea îi dispăruse, dar cele două steluțe de pe epoleți primite doar cu 20 de zile înainte – în sufletul lui – nu acoperiseră total poziția gradului de elev sergent pe care-l purtase aproape trei ani în școala militară. La ieșirea din sala unde s-a ținut adunarea, a așteptat smerit să iasă înaintea lui și majurii cărora, până mai ieri, le acorda cu respect salutul militar.
– Vă rog! După dumneavoastră… i se adresă respectuos plutonierul adjutant Spiridon Mihăilescu care din ziua aceea îi era subordonat, fiind încadrat ca șef al depozitului de materiale din evidența serviciului în care amândoi erau încadrați.
– Mulțumesc! Răspunse locotenentul readus la realitate că de-acum datorită gradului, are și el o poziție în ierarhia militară și era urcat pe prima treaptă în corpul ofițerilor.
*
Biroul de evidență a documentelor militare, denumit și BDS, (birou documente secrete), avea încadrate și pe cele trei doamne ca dactilografe care, în acest loc, după un paravan, timp de opt ore pe zi, țăcăneau încontinuu la mașinile de scris. Înălțimea paravanului era stabilită prin regulament și avea menirea de a opri accesul oricărui străin de acest loc al biroului, să asigure securitatea lor și a secretului înscrisului de pe documentele imprimate. Cele trei femei aveau atribuțiile împărțite: una dactilografia pentru statul major, alta pentru consiliul politic și a treia pentru restul compartimentelor. Aceasta era regula generală, dar erau multe și situațiile când o adresă nesecretă și cu un conținut mic să fie dactilografiat, de oricare doamnă rămasă temporar în lipsă de front de lucru.
*
– Bebe! ia caietul ăsta și du-te cu el la BDS să ne dactilografieze raportul către armată. Îl dai doamnei aceleia mai tinere, și să nu-i spui că te trimesei eu. O cheamă Lenuța Subțirelu și-i dactilografa care bate și pentru noi.
Era primul contact al tânărului ofițer cu doamnele dactilografe din comandament.
– Sărut mâinile! …folosi Bebe pluralul când intră în încăpere. Ținu ca salutul lui să fie adresat la toate trei, care, deodată se opriră din țăcănit, să-l vadă mai bine pe cel mai tânăr ofițer subordonat maiorului Popa, căruia îi ieșiseră vorbe că-i afemeiat și bețiv. Observându-l, Lenuța Subțirelu sări ca arsă de pe scaun luând după ea și perinuța pe care ședea și preluă caietul copertat care conținea ciorna, atingând voit și insistent mâna întinsă a ofițerului. Fără să-i ia în seamă purtarea, Bebe îi mulțumi și, cu voce scăzută, ca să nu deranjeze pe celelalte doamne care lucrau, o rugă să-i spună când să se întoarcă să-l ridice, „fiindcă azi Raportul șefului trebuie semnat de comandant și expediat la București”!
– Peste o oră, îi răspunse dactilografa, parcă nemulțumită, că gestul ei nici nu-i fusese băgat în seamă de ofițer, așa cum se aștepta.
– Mulțumesc! fu răspunsul și locotenentul părăsi biroul în care intrase pentru prima oară.
– Lenuțo, vezi că ai și tu bărbat și-i tot ofițer cu care ai ș-un copil! O atenționă cu vorbă apăsată tovarășa Cercel, dactilografă de peste 20 de ani și iertată de mult de Dumnezeu.
– Da ce făcui, tanti Ioană?
– Tu crezi că nu se văzu? Speriași copilul ăsta că plecă d’aci, ca din pușcă. Sau îl văzuși că-i crud? Dacă n-o fi spân; că până acum nu i-a crescut nici barba, săracul de el! îngăimă cea care cu ochii pe caietul cu ciorna ce o avea în mașină îi urmărea pe toți care intrau în birou.
– O să aibă și mustață, că nu-i timpul trecut! interveni Mioara, angajata comandamentului cu sarcini de dactilografiere pentru Statul Major, care acum transcria la mașină bilanțul aplicației cu unul din regimentele subordonate. Da’ voi știți de ce ofițerii din armata regală purtau barbă și mustață?… Ia zi tu, Lenuțo! continuă să vorbească Mioara, cea de-a treia dactilografă a acestui birou.
– Păi! …eu cred că le purtau ca să-și gâdile amantele pe unde le plăcea lor mai mult! răspunse Lenuța care era convinsă că nu greșește, că simțise și ea așa ceva.
– Făă! lăsați-le dracu de prostii, zise tanti Ioana, că …o-u-a-u, vai de mine! Uite greșii și bătui aiurea auzind porcăriile voastre. Scrisei că în fața clubului unde se țin activitățile culturale trebuie adus barbă în loc de balast, și mă omoară „nea Nică” dacă se prinde! Da’ răzui cu lama că rezistă hârtia asta! se consolă dactilografa Ioana Cercel.
Nică era maiorul de la Consiliul Politic care-i dăduse manuscrisul, politruc pe cât de redus intelectual pe atât de misogin.
Lenuța roti tamburul și scoase din mașină foile de hârtie pe care le dactilografiase până atunci și introduse două coli veline, speciale pentru șefi. Grijulie le suprapuse cu indigo nefolosit între ele, pentru a scrie Raportul către Armată adus de cel mai tânăr ofițer al comandamentului. Pentru șeful lui, pe care nu-l suferea, n-ar fi făcut-o nici bătută. În curând ceasurile arătau ora 11.00, lucrul înceta și se lua pauza de gustare, fiecare mâncându-și conținutul pachețelului adus de acasă.
În acest timp, care dura 30 de minute, pe holuri era un du-te vino. Ofițerii superiori, unii uitați din armata veche, cum era și șeful lui Bebe, nu veneau cu pachete de acasă și serveau gustarea la „Doi colonei”, bufetul de peste stradă al TAPL-ului care real se numea „Mureșul”, unde Nea Ghiță gestionar și ospătar, zilnic, de dimineața și până seara, cunoscând obiceiul la domnilor ofițeri, le aducea la gustarea comandată și câte un țoi de Secărică. Locotenentul Vasilescu rămânsese singur în birou. Avea sarcina să răspundă la telefon, cu precizări clare pentru discuții cu subordonați sau pentru vreun șef de la eșalonul superior. În principiu, se cunoștea programul comandamentului și în acest timp nu se suna. Rar câte un uituc mai făcea telefonul să zbârnăie. Dar, pentru orice eventualitate, prezența trebuia să fie asigurată continuu. Din buzunarul mantalei de ploaie agățată pe cuier, Bebe scosese un pachețel: două felii de pâine neagră unse cu unt și gem de prune făcut de maică-sa, învelite într-o hârtie de ziar. N-apucă să-l desfacă bine și auzi bătăi discrete în ușa biroului.
– Da, intră! zise ofițerul mirat că cineva la ora aceasta în loc să mănânce vine la el.
În cadrul ușii, cu buzele rujate și parfumată apăru Lenuța ținând în mână caietul cu manuscrisul și cele două exemplare ale raportului. Fața ei veșnic veselă, exprima o candoare remarcabilă și pentru bărbați o atracție deosebită.
– Am venit să-ți aduc caietul și să-ți spun că, atunci când ai nevoie, la mine vei găsi întotdeauna bunăvoiță. Oricât oi avea de lucru, niciodată n-am să te refuz și vei fi primul servit!
– Sărut mâna! Sunteți foarte amabilă și drăguță cu mine, doamnă!
– Am adus de acasă în plus un măr Domnesc! Lenuța băgă mâna în buzunarul halatului maro cu monogramă, oferindu-i-l. Fructe din soiul acesta se găsesc mai rar în orașul nostru. Mămica le-a luat de la Vâlcea unde a fost invitată la o plenară raională. Mama mea este activistă și lucrează la partid. Tatăl meu a făcut parte din grupul lui Doncea, dacă-ți spune ceva acest grup care în vara anului 1944 a fost parașutat în munții Parâng! …se lăudă tânăra dactilografă mândră de originea ei sănătoasă, de care toți șefii țineau seama.
Înmărmurit de gestul acestei ispititoare femei care îl transpuse în mitologie, se văzu un Adam în grădina Edenului. Și-aduse aminte că citise ceva și a găsit în două capitole ale Genezei, de unde – deși a rămas confuz – înțelesese că Adam și Eva au păcătuit în Paradis încălcând porunca Divină. Adam s-a lăsat ademenit primind oferta șarpelui care i-a întins un măr. Pentru el, după trei ani de trudă și dorința de ascensiune, venirea în acest Comandament constituia aspirația vieții lui. A înnoda o relație cu această femeie, soție de ofițer, de care dacă se afla, constituia o abatere gravă de la prevederile regulamentare. Se vedea trimis în fața Consiliului de Onoare, riscând trecerea în rezervă, postură echivalentă în mitologie cu alungarea din paradis. Discuția fu întreruptă de alte ciocănituri în ușa biroului. Era adjutantul Spiridon Mihailescu, un rotofei respectuos și blând, care venise de la magazia, unde își avea biroul, cu Fișele de evidența analizelor chimice ale pulberilor de la muniția din depozitul său. Înainte de a deschide bine ușa, val-vârtej, pe lângă el ieși Lenuța care nu mai apucase nici să-și ia rămas bun de la ofițerul care o atrăsese ca un magnet.
– Dactilografa îmi aduse caietul cu raportul pentru Armată, justifică locotenentul prezența ei, cu ton scăzut în glas, afectat de o ușoară vinovăție după momentul tensionat avut.
– Da’ ce-o fi apucat-o, că șefului nu i l-a adus niciodată!? Dimpotrivă! Când tovarășul maior are de scris ceva la mașină, îl mai și amână până aproape de terminarea programului. Chiar dacă stă degeaba, motivează tot timpul „că are alte lucrări primite înainte!”, remarcă, cu zâmbetul pe buze, bătrânul subofițer care știa ce-i poate pielea acestei mândre și căreia șeful lor i-ar fi propus ceva.
*
Lenuța Subțirelu era fiica Mariei și a lui Ion Diaconescu, activiști de partid cu notorietate impusă în orașul în care s-au născut și locuiesc acum. Terminase Liceul Teoretic de Fete, dăduse examen de admitere la facultatea de filologie, dar fusese respinsă, fiind prima de sub linia celor reușiți. Fire libertină, în loc să se pregătească pentru următoarea sesiune, umblând haihuie prin oraș se îndrăgostise lulea de un ofițer, mai copt decât ea atunci, nou venit în garnizoană, și rămăsese gravidă. Era o frumusețe de fată care, dacă își punea în gând, cucerea orice bărbat. Vrând, nevrând, datorită poziției părinților, căpitanul Vasile Subțirelu, care mai fusese căsătorit și cunoștea bine femeia și interesele ei, a fost forțat prin hotărâre judecătorească și a luat-o în căsătorie „pentru că fătul născut, trebuia să aibă și tată!”, a hotărât completul de judecată. Nunta s-a făcut odată cu botezul și prin opulență a fost cel mai însemnat eveniment al momentului de la care n-au lipsit reprezentanții autorităților locale. A fost invitat și a participat și comandantul Garnizoanei unde ginerele era încadrat ca ofițer topograf. După câteva luni de la căsătorie, deși nu știa să introducă hârtia într-o mașină de scris, Lenuța a fost angajată la comandamentul marii unități pe post de dactilografă. Era soție de ofițer și… familia trebuia ajutată. Pe parcurs, s-a obișnuit cu tastatura, și obligată de situație, în câteva luni devenise o angajată bună. Măritată, devenise ambițioasă și dornică de afirmare. Până și-a intrat în mână venea la birou cu hârtie de acasă, cumpărată de la librărie și copia articole din ziarul Apărarea Patriei. Cu toate că nu reușise să fie studentă la filologie pe parcurs ajunsese să fie și corectorul ciornelor scrise agramat, primite de la cei certați cu limba română, și erau destui.
(Va urma)
Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here