Din nou despre „Singur” de la Târgovişte. „Mai pe înţelesul lumii – Războiul Civil”

168

În fosta capitală a Ţării Româneşti, Târgovişte, continuă să apară revista lui Ştefan Doru Dăncuş „Singur”. Încep însemnările de faţă prin a preciza că este o revistă de cultură, civilizaţie şi atitudine morală.

Pe pagina 2 dăm peste un proiect provocator: „O altfel de istorie a literaturii române contemporane” şi profit de prilej prin a-i anunţa că mă raliez întreprinderii pregătind spre tipar eu însumi o lucrare în acest sens.
La rubrica „Scriitorul cu scrisul de mână”, Alexandru Petria publică poemul „Mâini îndestulătoare” în care poezia „e cum ai picta punctul din interior”. Pe recent trecutul în lumea umbrelor, Traian T. Coşovei, l-am cunoscut la „Cenaclul de Luni”, într-o seară. Eu venisem cu Marius Stănilă şi Ioan Groşan, şi cu Radu Ţeposu cu care mă împrietenisem. Ulterior l-am reîntâlnit «într-o împrejurare creată de Nichita Stănescu», ad-hoc, la un local de pe lângă Cişmigiu la care m-am prezentat după o vizită la „Amfiteatru”.
Cred deci în legătura mai specială care se ţesuse între Traian T. Coşovei şi Ştefan Doru Dăncuş, care se vădise a fi de substanţă şi nu de formă, rezultat al frumuseţii interioare, ci nu al unor aranjamente de circumstanţă.
Camelia Iuliana Radu l-a prins bine în portret: T.T.C. era într-adevăr discret, modest, tăcut, esenţial, tainic în gest dar, adaug eu, ritualic în receptarea timpurilor care i se impuseseră de către „gardienii Destinului”. Nu uit ce mi-a zis aproape şoptit ca să n-audă Nichita Stănescu: „Ştii, eu sunt o fire temătoare: de viitorul care mi se arată, dar mă sileşte să-i transgresez labirintul”. Mă alătur lui Ştefan Doru Dăncuş care cu „Percheziţionarea îngerilor”, cu „Lumina de fulger”, cu „Institutul de glasuri” pe masa-i de lucru mântuitor, meditează: „Dacă în 1909 Aleksandr Blok a pierdut o frumoasă femeie, în 2014 (1 ianuarie) Poezia a pierdut un frumos bărbat, pe Traian T. Coşovei”. Romanul în lucru al lui Mihai Antonescu se anunţă spectaculos, original, transmodernist. În „Memoria Trestiei – Evanghelia după Amin”, romancierul arhetipurilor resuscitate, în linia „Crengii de aur” a lui Mihail Sadoveanu, se întoarce într-o reimaginată epocă a lui Ioan Botezătorul, în Cana Galileii sau în Samaria. Sigur că modalităţile narative sunt cosîngene şi cu „Cartea de la Metopolis” a lui Ştefan Bănulescu. Dar stranie mi se pare coincidenţa unui fapt: eu însumi în „Ostrakon (II). Eliberarea din Metaphisis” am inclus o „Evanghelie după Adrien Danp”, aşa că mi-aş dori să-i citesc in integrum lui Mihai Antonescu naraţiunea de reconstituire a unor vremi fabuloase, de început de eon modernitar; cu dublă reflectare: în nadir şi în zenit, de religie transumanistă.
Mărturisesc că de sibianul Ioan Radu Văcărescu (n. 1958) nu mai ştiam nimic. Fusesem amândoi arizonişti de Cluj, el urmând cursurile Facultăţii de Biologie, Geografie, secţia Geografie-Engleză, de la Universitatea Babeş-Bolyai, prin anii 1980-1984. Informaţia că şi-a susţinut doctoratul în filologie la Universitatea din Piteşti cu teza „Geografia imaginară a Câmpiei Dunării în proza lui Ştefan Bănulescu” (o aventură transdisciplinară – n.m., I.P.B.) mă bucură. Ca poet practică însă un postmodernism voit antiliric/antiretoric, cam în maniera lui Marin Sorescu din „La Lilieci” sau a lui Marius Marian Şolea din volumul dedicat satului copilăriei sale ori în cea a lui Mircea Ivănescu; dar izbuteşte în a fi el însuşi prin substratul melancolic grefat pe spaţiul inefabil al unor gnoze retransmise pe un ton colocvial, fenomenologic.
În fine „columnistul”, venerabilul Ion C. Gociu îşi vede tipărită urmarea la „Femeia ca o floare” din nuvela „Destăinuiri la ceas de seară” (pp. 18-19), inclusă şi în antologicul volum de nuvele apărut, zilele acestea, la editura Tipo Moldova, de la Iaşi (condusă în tandem de Aurel Ştefanachi şi Valeriu Stancu), în colecţia „Opera Omnia proză scurtă contemporană” (pp. 181-250).
În ceea ce mă priveşte, sunt pe baricadele „Singur”, eu însumi, cu epistola-mi critică „Către Eugen Evu la 70 de ani. Etapele arderii” (pp. 25-26), în care pledez pentru o poeticitate extactică, bazată pe principiul: „Exterioritatea şi interioritatea sunt totuna cu transcendenţa şi imanenţa artei”, cu intercomunicarea şi intracomunicarea.
Închei prin a mă alătura lui Ştefan Doru Dăncuş care în serialul „Din România” (III) – în conformitate cu spusa lui C. Brâncuşi („V-am lăsat săraci şi proşti şi vă găsesc şi mai săraci, şi mai proşti”) afirma la rându-i, dând din umeri sastisit: „Poporul, ca orice popor, prost, a tot aşteptat să-i meargă mai bine. Şi – la o vreme – s-a săturat” (p. 46). S-a săturat şi, ca să poată trăi, „a ales două căi: 1. plecatul în străinătate – recomandat cu obrăznicie de un preşedinte mai tâmp ca zăcămintele noastre de minereu (Traian Băsescu); 2. subminarea economiei naţionale, prin afacerile „la negru”.” (ibidem).
Şi, vai, Ştefan Doru Dăncuş are iar perfectă dreptate: „Dacă acest articol va fi citit de vreun cretin de la Ministerul de Finanţe – se vor inventa noi impozite pentru a stoarce tot ce am agonisit până acum. Şi uite că se va ajunge la ceea ce spuneam în cărţile mele: Poporul versus Stat. Mai pe înţelesul lumii – Războiul Civil.” (ibidem).
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here