Din istoria zbuciumată a poporului român-anul dictatelor şi pericolul dispariţiei ţării noastre ca entitate statală (II)

293

La aceste repetate ameninţări ungaro-bulgare, încurajate deschis de către Germania, autorităţile de la Bucureşti încă mai încearcă să scoată România din izolarea cvasi-totală în care se afla, planând deja pericolul dispariţiei ţării ca stat. Mai exact, regale Carol al II-lea solicita, printr-o scrisoare adresată lui Hitler o protecţie militaro-diplomatică şi evidenta dorinţă de apropiere a României de Germania.

Numai că răspunsul furherului este dezamăgitor, ba mai mult decât atât, acesta cere pe un ton ultimativ României (15 iulie 1940) să se încadreze la ”noua ordine” europeană, mai exact să cedeze pretenţiilor Ungariei şi Bulgariei asupra Transilvaniei şi Cadrilaterului. Erau pretenţii absurde, incalificabile, la care suveranul României, afirma într-o primă fază că nu poate să accepte mutilarea ţării, opunându-se chiar şi cu riscul unei rezistenţe militare. Dar cum şansele de salvare a integrităţii noastre teritoriale erau nule, iar o eventuală opoziţie la ultimatumul lui Hitler ar fi însemnat un dezastru pentru România, regele şi autorităţile de la Bucureşti sunt puse în situaţia, sub ameninţările tot mai insistente ale Germaniei, să accepte începerea tratativelor cu cele două state vecine revizioniste- Ungaria şi Bulgaria. În plus atât Hitler, cât şi Mussolini nu încetează să reproşeze în termeni extrem de duri ostilitatea României la demersurile celor două mari puteri, vizavi de “noua ordine” europeană, iar de aici şi consecinţele, adică abandonarea intereselor noastre patrimoniale de către Germania şi Italia şi forţarea cedării teritoriilor cerute tot mai insistent de Ungaria si Bulgaria.
Aşadar, tratativele încep sub ameninţarea că “a sosit perioada revizuirii tratatelor” şi prin urmare “consecinţele pentru România ar putea fi deosebit de serioase” dacă nu se ajunge la o înţelegere finală. Între timp, Stalin văzându-se cu “sacii în căruţă” declară prin ambasadele sale de la Berlin şi Roma, că nu are alte pretenţii în zonă, dimpotrivă relaţiile URSS cu Ungaria sunt normale, iar cererile acesteia vizavi de România (vezi anexarea Transilvaniei) sunt fireşti şi normale. Or, sub acest spectru extrem de grav şi sub presiunea puterilor Axei, guvernul României este nevoit să declanşeze separat negocierile în privinţa cedării Ardealului şi Cadrilaterului, o primă rundă desfăşurându-se în perioada 16-24 august 1940, unde delegaţia Ungariei pretinde, nici mai mult nici mai puţin, decât alipirea la Ungaria a unui teritoriu ce depăşea jumătate din suprafaţa Transilvaniei, mai exact peste 69.000 km pătraţi, cu o populaţie de 3,9 milioane locuitori, dintre care 2,2 milioane români, 1,2 milioane unguri şi 500 mii germani. În caz contrar, regimul horthyst de la Budapesta, cu sprijinul nemijlocit al Germaniei aliate, este pregătit să atace România. Cu atât mai mult se complică lucrurile, cu cât Germania avea tot interesul să ocupe cât mai urgent zona petrolieră Valea Prahovei, iar pe de altă parte, complicarea situaţiei în zonă i-ar fi dat lui Hitler peste cap planul Barbarossa, care prevedea un atac militar rapid asupra Uniunii Sovietice. Atunci, pentru a preîntâmpina un eşec al negocierilor de la Turnu-Severin, Hitler consultându-se cu Mussolini, îşi vor lua rolul de arbitri, intervenind direct în derularea tratativelor româno-ungare şi invită la Viena, pentru data de 29 august 1940 delegaţiile celor două ţări, pentru “stingerea” conflictului. Din partea României participă Mihail Manoilescu-ministru de externe şi Valer Pop-diplomat expert, în vreme ce delegaţia maghiară era formată din primul ministru Teleki şi Csaki, ministru de externe. Aici, practic se “clocea” dictatul, Ribbentrop dându-le de înţeles, în cadrul unor discuţii preliminare, reprezentanţilor ţării noastre că România va trebui să accepte cedarea către Ungaria a unui teritoriu din Transilvania, a cărei suprafaţă poate să ajungă până la 67.000 km pătraţi. Iar în caz de neacceptare din partea autorităţilor de la Bucureşti, România va fi distrusă printr-o intervenţie militară de proporţii ungaro-sovietică, cu sprijinul declarat al Germaniei şi Italiei.
Au fost momente cumplite, mai ales că Stalin ameninţa şi el cu ocuparea Moldovei până la crestele Carpaţilor, delegaţia noastră la Viena mai încearcă încă o mediere, dar care este respinsă din start întrucât jocurile murdare ale Axei fuseseră făcute. Or, neacceptarea imediată a “arbitrajului germano-italian” ar fi însemnat inevitabil desfiinţarea României ca stat. În astfel de condiţii, Consiliul de Coroană din 30 august 1940 este constrâns să accepte mârşavul arbitraj, comunicând imediat la Viena hotărârea prin Diktat, impusă fără niciun drept de apel, de către nazisto-fascişti cu privire la “schilodirea” României. Şi în felul acesta totul se va derula fulgerător, la 30 august 1940, în Salonul de aur al palatului Belvedere din Viena, unde, sub “patronajul” lui Ribbentrop şi Ciano, din partea Germaniei şi Italiei, se va semna un protocol, cuprinzând şapte puncte, practic un simulacru şi un act totalmente nedrept impus, prin ameninţare şi forţa armată, României. Enorma nedreptate săvârşită aici îi produce ministrului nostru de externe- Manoilescu o stare de rău şi de leşin, dar privită cu nepăsare de către cei ce au hotărât mutilarea teritorială a României. Astfel, s-a rupt din trupul ţării noastre şi încorporate Ungariei hortyiste nord-vestul Transilvaniei, în suprafaţă de peste 43000 km pătraţi, şi cu o populaţie de 2.667.000 locuitori, în majoritatea ei românească. Ceea ce, totuşi, reuşeşte partea română la semnarea Diktatului, că obţine din partea Germaniei şi Italiei, un angajament ferm de garantare şi apărare a frontierelor României, care au mai rămas după cedările teritoriale, mai sus amintite. De asemenea, ar mai trebui amintit că, din punct de vedere al jurisdicţiei internaţionale, arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 era nul de drept şi neavenit, deoarece acesta nu purta şi semnătura celui de al doilea delegat român-Valer Pop şi prin urmare România nu putea a fi angajată doar printr-o singură semnătură pusă pe respectivul document.
Iar din acest motiv, regele Carol al II-lea nu şi-a pus nici el semnătura pe odiosul document, fiind vorba astfel doar de o stare de fapt şi nu aceea de drept, consfinţită prin Tratatul de la Trianon.
În aceleaşi condiţii, extrem de defavorabile ţării noastre, Germania şi Italia au forţat şi “rezolvarea” diferendului teritorial româno-bulgar, semnându-se, în urma aşa-ziselor negocieri de la Craiova, tratatul din 7 septembrie 1940, prin care România ceda Bulgariei judeţele Durostor şi Caliacra (Cadrilaterul), iar odată cu aceste masive teritorii cedate URSS, Ungariei şi Bulgariei, România Mare a încetat să mai existe. Efectiv, ţara noastră a fost ciopârţită şi schilodită, însemnând pentru po-porul român jertfa supremă, în atâta durere şi suferinţă, urmele tragediilor provocate cu 76 de ani în urmă, resimţindu-se puternic şi astăzi în existenţa dramatică şi în conştiinţa neamului românesc. Dar, plecând de la realităţile acelor vremuri extreme şi defavorabile României, acceptarea într-un final al acestor arbitraje şi diktate absolut nedrepte, trebuie să recunoaştem că însemna totuşi decizia cea mai corectă din partea autorităţilor statului român. Altfel, orice încercare de împotrivire la condiţiile date ar fi determinat, fără niciun fel de îndoială, dincolo de amputările teritoriale, inevitabil şi desfiinţarea României ca stat, cu toate consecinţele nefaste ce decurgeau de aici. Adică distrugerea definitivă a structurilor noastre statale, făcând imposibilă în timp refacerii noastre ca ţară şi neam în această blestemată parte de lume. Şi, din păcate, acest popor, parţial reunit între graniţele sale fireşti, după terminarea celui de al Doilea Război Mondial, încă continuă să fie lovit de soartă, umilit şi la discreţia marilor puteri ale lumii, dar într-un alt context de slugă la stăpân, fiindu-i şi astăzi în mare pericol unitatea, independenţa şi siguranţa naţională. Atunci ne putem întreba, pe când şi o şansă spre mai bine, într-o adevărată libertate şi prosperitate, pentru ţara şi neamul nostru românesc?
Vasile Irod

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here