Şi eu m-am enervat de comportamentul parşiv şi neelegant al oamenilor politici.
Şi pe mine homo sapiens mă dezamăgeşte teribil.
Şi eu cred că nu există nici un pic de înţelepciune în acţiunile oamenilor.
Şi eu mi-am visat, obsesiv, ambii părinţi, morţi – nu de mult timp.
x x x
Adrian Păunescu a călătorit de la Bârca la Viena; Ion C. Gociu de la Văianu la Toronto, iar Elena Brădişteanu între Coloana Infinitului şi Lacul Geneva. Dar pot ele notele de acest gen forma o literatură fie ea şi predominant eseistică şi memorialistică? În „Jurnal parizian”, Eugen Simion a arătat că da, şi încă cu vocaţia unui „proustianism” desăvârşit.
x x x
Elena Brădişteanu se menţine în matca acestor amintiri cu valoare sentimentală sau printre piese de artă cu anvergură iluzionistă.
x x x
Şi mie îmi place cultul înaintaşilor.
Şi eu când sunt lovit în demnitatea sau libertatea mea sunt împins la revoltă.
Şi desigur nu mă îndoiesc că politicienii mint sau se ascund sub masca unor vorbe mari, pentru că încă nu ni s-a propus şi ceva care să semene cu visele noastre prerevoluţionare; pentru că românii cerşesc fiindcă n-au cu ce-şi hrăni familiile; iar viaţa ne e doar o imagine a consumismului la care pare să se fi redus existenţa contemporană.
Într-adevăr, totul se reduce la vânzare-cumpărare-consum; la efemer în ultimă instanţă.
x x x
Peregrină în real, emoţionată de visu-i de dragoste cu Florin, Elena Brădişteanu îşi descoperă bătrâneţea şi singurătatea, abia regăsindu-se graţie lecturării vreunei cărţi savuroase ori instructive, dar şi dragostea imensă ce-o poartă fetei sale, frumoasa ei perfecţionistă implicată în tot ce face.
Apoi caută un sens ca şi Freud în „Interpretarea viselor” coşmarurilor reînnodate parcă evolutiv spre inevitabila uitare. Aletheia pare din ce în ce mai imposibilă pentru bărbatul care i-a cucerit fiinţa cu punţi de tandreţe, tânjeşte după o îmbrăţişare care să o descarce de toate dorurile reprimate, visul mai ţine de magia transcomunicării cu cei decedaţi, reclamând echilibrul dintre aşteptările difuze şi realitate.
x x x
În afara crizei economice, avem mereu câte o criză politică; e o bulibăşeală totală; pomeni cu pelerine colorate, tricouri şi alte fleacuri, vorbe mari-gogoşi redundante, promisiuni fără acoperire; oamenii încearcă să reziste renunţând la lumină şi căldură; sănătatea însăşi e bolnavă, iar melancolia asumată personal nu e o soluţie.
x x x
Câte un interval luminos şi cald, de vară indiană, răneşte prin frumuseţea lui pasageră. Apelând la intertextualitate, la interreferenţialitate, Elena Brădişteanu îşi poetizează proza de confesiuni, cu personaje-umbre ori, dimpotrivă, manifestate în preaplinul fiinţei sale, nostalgizată în spirit de ordinea din universul lui Dumnezeu.
x x x
Şi, iarăşi, traversăm o criză economică severă, inflaţie, concedieri, nu ne ajung banii nici nouă, nici guvernului, apar iar scandaluri de corupţie la nivel înalt care nu se vor elucida niciodată probabil, probleme care par să nu se mai sfârşească.
x x x
Câte un episod erotic discret, neînceput, cel cu Liviu de la Sibiu, cunoscut prin intermediul lui Noica, transformă însemnările futile într-o mică schiţă sau nuveletă (pp.61-65), redactată cu o subtilă artă a portretului, a desemnării spaţiului proxemic cu accente narative sepulcrale.
Intriga din „Peregrina” se conturează din ce în ce mai vizibil prin jocul dintre prezent şi trecut, dintre Cronos înghiţitorul şi Kairos oniricul, dintre un timp al trăirii şi unul al culturii, dintre dimensiunea profană şi transcendenţa Sărbătorii.
x x x
Ici-acolo, jurnalul se transformă în considerente metacritice la adresa unor volume de Gabriel Liiceanu, de Anatole France, de Guy Gauthier, ori chiar de Mircea Eliade.
Iarăşi recurge la meta-povestire (a primului omicid, pp.85-95) care glisează finalmente spre eseul sociologic, ontologic, epistemologic, psihanalitic etc.
Arhemituri sunt trezite din structura lor absentă (Icar, în Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, spiritul eliberat, în „Bilanţul” lui Somerset Maugham, mitul cânepii în „Jurnalul” lui M.Cărtărescu.
Închei cu informaţia că proza „Cântăreţul orb” e splendidă, condensată, de parcă ar fi o scrisoare a lui Ion Ghica pentru prietenul său Vasile Alecsandri ori o scrisoare provincială de-a lui Ştefan Bănulescu.
Ion Popescu-Brădiceni
