La 1 august 1714, fostul Voievod al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a primit diploma de membru al Societas Scientiarrum Brandenburgica, Academia din Berlin de mai târziu, fiind primul român care accede într-un for științific internațional. Priceput diplomat și om politic, dar mai ales un cărturar desăvârșit, avea bogate cunoștințe de istorie, arheologie, genealogie, numismatică, heraldică, cartografie, sociologie, administrație, știință politică, arhitectură, medicină, geografie, folclor și etnografie, matematică, muzică, logică, lăsând în urmă o operă impresionantă, expresie a umanismului renascentist care l-a influențat. Prin moștenirea pe care ne-a lăsat-o a fost cea mai reprezentativă personalitate culturală a românilor din secolul al XIII-lea, scrierile sale stând la baza Școlii ardelene și a altor curente culturale și științifice de mai târziu.
Fiu al Domnului Moldovei Constantin Cantemir și a Anei Bantaș, a treia soție a Voievodului, Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, fiind dat de tatăl său la dascăli renumiți, între aceștia fiind călugărul cretan Ieremia Cacavelas, cunoscut teolog poliglot, filosof și predicator, care studiase la universitățile din Leipzig și Viena. Își va continua educația la Înalta Poartă unde, în anul 1688, va fi trimis să garanteze pentru credința tatălui său, după cum era obiceiul otomanilor. Dornic de învățătură, a frecventat cele mai alese școli din capitala Imperiului Otoman, între care și Înalta Școală a Patriarhiei din Istanbul, unde va învăța turca, persana, araba, italiana, pe lângă greaca și slava veche pe care le știa de acasă. Fire plăcută și un bun interlocutor, el leagă cu ușurință prietenii nu numai în lumea culturală, ci și în cea imperială de la Istanbul, făcându-se în scurt timp cunoscut în cele mai înalte cercuri ale aristocrației otomane. Și-a găsit prieteni apropiați atât în rândul unor diplomați de seamă de la reprezentanțele țărilor Europene pe lângă Înalta Poartă, cât și în rândul unor prestigioase personalități politice, culturale, științifice și clericale, fiind preocupat atât de cultura europeană, cât și de cea orientală, mai ales turco-otomană, care a început să-l captiveze încă din tinerețe.
Viitorul cărturar va trăi un moment de răscruce la moartea tatălui său, când se întoarce în țară și, spre surpriza lui, este ales domn de boierii și curtenii de la Curtea Domnească din Iași, fiind îmbrăcat în caftan de către un aga al marelui vizir, care tocmai se afla în Moldova cu treburi împărătești. Domnește mai puțin de o lună (29 martie – 18 aprilie 1693), deoarece sultanul nu îl recunoaște și numește ca Voievod al Moldovei pe Constantin Duca, susținut din umbră de Constantin Brâncoveanu. Întors la Istanbul, își continuă studiile la Academia Patriarhiei Ecumenice, afiliată Universității de la Padova, unde a luat lecții de geografie, anatomie, muzică și religie. Aici a avut ca profesori pe marele maestru Es’ad Efendi și matematicianul turc Saadi, cu care își perfecționează mai ales cunoștințele de limbă turcă. La Istanbul și-a construit un palat unde a locuit cu familia sa.
În 1697 face parte din suita marelui vizir Elmas Mehmed, pe care îl însoțește în bătălia de la Zenta, din Serbia (10 septembrie 1697), unde cei 50 000 oșteni austrieci conduși de Eugen de Savoia au zdrobit oastea otomană care număra peste 100.000 de oșteni, o experiență unică pentru tânărul intelectual, care îi va servi la scrierea viitoarei sale lucrări „Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman” și îl va împinge în războiul turco-rus când va fi din nou Voievodul Moldovei.
După două perioade scurte de domnie a fratelui său mai mare Antioh (1696-1700;1705-1707), pe care l-a ajutat, împreună cu Patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notara, să înființeze Academia domnească din Iași, la 23 noiembrie 1710, a fost învestit ca Voievod al Moldovei, sultanul având nevoie de el mai ales pentru a-l supraveghea pe Constantin Brâncoveanu din Țara Românească, pe care îl suspecta de legături cu Imperiul Țarist, dușman înverșunat al otomanilor. Ajunge la Iași în 10 decembrie, fiind uns ca domn după datinile Moldovei. Dar, în loc să asculte de sultan, Dimitrie Cantemir încheie un tratat de alianță cu țarul Rusiei. Acțiunea a fost precedată de vizita la Iași a lui Petru cel Mare, care a avut loc în 1711, ocazie cu care, plimbându-se pe ulițele înguste ale capitalei moldave, țarul a vizitat mănăstirile Trei Ierarhi și Sf. Nicolae Domnesc și a rămas impresionat de frumusețea lor.
Semnarea Tratatului are loc la Luțk (Ucraina de azi), la 13 aprilie 1711, el fiind redactat integral de Dimitrie Cantemir și acceptat fără modificări de Petru cel Mare și de ministrul său, contele Golovkin. În cele 17 articole tratatul stipula că Dimitrie Cantemir va rămâne domn pe viață, scaunul Moldovei urmând să fie transmis pe cale ereditară, afară de cazul în care un urmaș de-al său se va dezice de credință sau de prietenia cu Imperiul Țarist. Se mai prevedea retrocedarea către Moldova a cetăților Chilia și Cetatea Albă, cât și a Tighinei și Buceagului, luate samavolnic de turci. Numai în aceste condiții Dimitrie Cantemir a acceptat să intre în război alături de ruși, sperând că și de astă dată se vor resimți slăbiciunile coruptei armate otomane, cum a perceput-o în războiul turco-austriac la care a luat și el parte în 1697.
Decizia Voievodului nu a fost primită bine nici de o parte a boierimii din Moldova. Cu toate strădaniile sale de a pune capăt disensiunilor dintre diferitele grupări de boieri rivale, acțiunile întreprinse nu i-au reușit, resimțindu-se și în continuare anarhia care își făcea prezența în rândul aristocrației din Moldova. Un exemplu în acest sens a fost momentul în care Voievodul a informat boierii despre alianța sa cu țarul Rusiei. Fără să respecte autoritatea Domnului, vornicul Iordache Ruset, același care în urmă cu câțiva ani l-a urcat pe scaunul tatălui său, îi spune în față:
– Te-ai cam grăbit, Măria ta, cu chematul Moscalilor!
Pesemne că vestea a ajuns și la Poartă, care a știut să o valorifice în interesul ei. Este posibil să fi fost una din cauzele înfrângerii de la Stănilești, localitate aflată în ținutul Fălciu pe Prut, unde uriașa armată adusă aici de marele vizir Mehmed Pașa a zdrobit oștile rusești și moldovenești, fapt care l-a făcut pe Dimitrie Cantemir să părăsească definitiv Moldova și să se stabilească în Rusia țaristă. Și-a luat familia și ce a putut din averea personală și a părăsit Iașul în 16 iulie 1711, însoțit doar de câțiva din oamenii săi de încredere, între care hatmanul Ion Neculce, marele ban Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde, etc. Trece grăbit Jijia pe la Popricani, pentru a nu fi prins de turci sau de ceva trădători care de obicei apar în astfel de momente, fie tentați de dorința de a primi o răsplată însemnată, fie mânați de ură sau de tot felul de nemulțumiri de care tocmai atunci își aduc aminte. Face joncțiunea cu țarul Petru cel Mare la Semeni (raionul Ungheni de azi), oamenii păstrând și azi amintirea întâlnirii celor doi mari oamenii ai vremii lor, ridicând acolo un monument numit de popor „Zamka” (fortificație, în limbajul vechi moldovenesc, termen de origine slavă).
Cu toate insistențele marelui vizir de a-l pedepsi pe moldoveanul răzvrătit, țarul refuză să i-l predea și îl ia cu el la Moscova, împreună cu boierii și oștenii care l-au însoțit. Din cei 12 ani cât a trăit în Rusia, primii i-a petrecut pe întinsele moșii dăruite de Petru cel Mare în provinciile Kursk și Seva, apoi la Moscova, unde va fi consilierul secret al țarului pentru problemele Orientului, obținând și iertarea din partea sultanului prin prietenii săi, reprezentanții diplomatici ai Franței și Olanda pe lângă Poarta Otomană. Se spune că domeniile lui Dimitrie Cantemir au devenit un adevărat stat moldovenesc în inima Imperiului Țarist, fiind înconjurate de oșteni care l-au urmat în pribegie, administrate și lucrate de boieri și țărani moldoveni. Cel mai reprezentativ dintre ele a fost satul Dmitrovska de lângă Harcov, care i-a preluat numele, rebotezat Dmitrovsk de țarina Ecaterina a II-a.
În scurta perioadă de domnie pe care a avut-o, Dimitrie Cantemir întreprinde unele măsuri menite să ducă la slăbirea puterii marii boierimi prin un sistem de reforme în favoarea păturilor sociale sărace. Încă de la urcarea pe tron, a redus „birul steagului” (dare ce se plătea când venea un Domn nou), desființarea deseatinei (zeciuiala pe stupi), a dat privilegiul pentru breasla mișeilor calici din Roman, pentru breasla cioclilor din Iași și alte bresle meșteșugărești, reluarea unor mănăstiri bogate închinate Patriarhiei din Ierusalim (Bistrița, Tazlău, Probota), reforme militare prin oferirea de danii și alte avantaje tinerilor recrutați din rândul claselor mici și mijlocii, reușind să înființeze șapte sau opt unități militare, etc.
Ajuns pe pământurile întinsei Rusii, Dimitrie Cantemir se dedică întru totul activității scriitoricești și cercetării științifice în domenii extrem de diversificate, de la muzică până la logică și filozofie. A fost primul care susține cu argumente latinitatea limbii și a poporului român pe pământul vechii Dacii, Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor devenind lucrarea de referință a Școlii Ardelene și a mișcării pașoptiste din cele trei țări române. Scrisă inițial în latină apoi tradusă de autor în română, ea redă istoria strămoșilor noștri de la Traian până la al doilea descălecat. Alte lucrări reprezentative ale eruditului cărturar român sunt:
-„Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul”, scrisă sub influența dascălului său, Ieremia Cacavelas, încă pe când se afla la Istanbul. A fost tipărită la 30 august 1698 în română și greacă, prin grija fratelui său, Antioh Vodă, socotită a fi prima carte românească de gândire religioasă în care autorul susține superioritatea omului asupra celorlalte forme de viață.
-„Icoana de nezugrăvit a științei sacrosante”, scrisă în anul 1700, sub influența lui Francis Bacon, lucrare în care autorul face legătura între știință și religie, fiind o adevărată capodoperă a gândirii filozofice din acea vreme.
-„Istoria ieroglifică”, scrisă la Istanbul în anii 1703-1705, roman politico-social și autobiografic care prezintă o luptă alegorică între două principii reprezentate de Corb și Inorog, socotită a fi o capodoperă a începuturilor literaturii române în acest domeniu.
-„Istoria Creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”, scrisă în latină în perioada 1714-1716, tradusă și publicată ulterior în engleză, franceză și germană, o adevărată antologie a istoriei Imperiului Otoman, în care marele cărturar prezintă viața a 19 sultani, începând cu întemeietorul Imperiului, Osman, până la Ahmet al III-lea, contemporan cu autorul.
-„Descriptio Moldaviae” a fost scrisă în latină în anii 1714-1716, când se afla în Rusia, la cererea Academiei din Berlin, din care făcea deja parte. Este o altă lucrare de referință a autorului, fiind prima prezentare a Moldovei din punct de vedere al istoriei, geografiei, demografiei, etnografiei, structură și psihologie de neam și chiar cartografie. A fost tradusă mai întâi în germană, de F. Redslob (1769-1770) și publicată de Anton Friedrich Büsching, sub titlul Beschreibung der Moldau, iar în română apare la Mănăstirea Neamț, în anul 1825, sub titlul de „Scrisoarea Moldovei”, ediția a II-a, manuscrisul original aflându-se la Biblioteca Națională din Paris. -„Historia moldo-vlachica” (Istoria moldo-valahă), lucrare scrisă tot la cererea Academiei din Berlin, în aceeași perioadă cu „Descrierea Moldovei”, cu referire la originea comună a românilor din Transilvania, Moldova și Țara Românească.
–„Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare, scrisă în limba rusă sub titlul: Kratkoe skazanie ob iscorenenii Brankovanovoi i Kantakuzîinîh familii, singura variantă în care s-a păstrat în original.
-„Vita Constantini Cantemyrii, cognomento senis, Moldaviae Principis. Viața lui Constantin Cantemir, poreclit cel Bătrân, domnul Moldovei, scrisă în anii 1716-1718, în limba latină;
– „Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturii monarhiilor);
– „Ioannis Baptistae Van Helmont;
– Physices universalis doctrina, scrisă între anii 1700-1704, a fost dedicată misticului flamand Van Helmont.
– „Collectanea Orientalia” (Colecția orientală), a fost scrisă în Rusia, între anii 1722-1723 și cuprinde cercetări ale autorului cu privire la curiozități din Orient, între care Zidul Caucazian al lui Alexandru Macedon, vestigiile persane din Marea Caspică, etc.
– „Sistema religiei mahomedane”, scrisă în latină: Systema de religione et statu Imperii turcici; tradusă în rusă de Ivan Ilinski: Kniga sistima ili sostoianie Muhammedanskiia relighii, a fost scrisă în anul 1722, când autorul se afla la Sankt Petersburg. „Systema de religione et statu Imperii turcici” tratează viața și obiceiurile musulmanilor, iar pe deasupra, Dimitrie Cantemir a tradus Coranul în limbile rusă și latină.
– „Compendium universae logices institutiones, scrisă în 1701, este o lucrare de filosofie din tinerețe dedicată sistemului de logică generală;
– „Cartea științei muzicii (Kitab-i-musiki); „Kitab-ul musiki ebjed (Carte de notație muzicală), a fost scrisă la Istanbul, între anii 1705-1709, în limba turcă. Pe lângă prezentarea teoretică a cunoștințelor despre muzica otomană laică și religioasă, lucrarea conține și 365 de melodii, între ele fiind compoziții otomane, folclor din Moldova și 20 creații proprii. Între ele și cele mai cunoscute și răspândite compoziții turcești, Aria dervișilor, prin care Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la sultanul Ahmed al III-lea, un mare susținător al artelor.
La cererea țarului, Dimitrie Cantemir s-a implicat în cartografierea Rusiei, folosind sistemul Mercator, hărțile întocmite de el aflându-se în prezent în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Tot în Rusia a făcut prima tipografie mobilă cu caractere persane, expusă în prezent la Oxford. A fost socotit de istoricul rus Dmitri Bantâș-Kamenskii (1788 – 1850) drept “cel mai învățat bărbat în Rusia din timpurile lui Petru cel Mare. Cunoștințele lui vaste în limbile persană, arabă și turcă, veselia desăvârșită în conduită și convorbiri i-au atras iubirea tuturor societăților a căror podoabă a fost.”
A sfârșit din viață la 21 august 1723, în satul său, Dmitrovska (azi Dmitrovsk-Orlovski) în urma unei crize de diabet, fiind înmormântat într-o criptă din biserica „Sf. Nicolae” din Moscova, construită după planurile sale. Prin strădania unui alt erudit al neamului nostru, Nicolae Iorga, în 1935 osemintele îi sunt aduse în țară, și de atunci se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași. Pe lespedea de mormânt a fost scris:
„Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
Andrei Breabăn
