Deszăpezirea memoriei*

231

Spre deosebire de Tu eu sunt Eu şi faţă de El suntem amândoi unul de acelaşi fel cu sine şi celălalt de altfel.

Roşu, galben şi albastru, culorile unui curcubeu zămislit pe lumea aceasta de nu ştiu ce Zeu, care dacă ni se arată fiecare dintre noi să plece din pridvorul de acasă şi neapărat numai într-un picior să bea apă dar numai până nu cade rouă şi înfloresc trandafirii, dar mai înainte să-i sărute fluturii.
Că altfel s-ar povesti din tată în fiu şi ar veni Jandarmeria din toată ţara c-a fost violată o floare de magnolia de o turmă de fluturi.
M-am luat cu vorba şi am uitat că am de lucru, azi ca şi pe vremea lui Hesiod e Martie, n-are cine să-mi taie via şi tata din Deal mă tot întreabă noaptea prin vis şi chiar ziua, Ioane ai tăiat via, că la toamnă nu uiţi, desigur, că-mi place să beau un pahar cu vin şi să ascult împreună cu ştii tu cine “De-aş mai duce-o pân’ la toamnă…”
Că aşa e la noi, în satul acesta peste drum de biserică nimeni nu ştie unde e aici şi unde e dincolo, nici când s-a născut şi cu atât azi dacă mai trăieşte sau a murit fiindcă sufletul după ce pribegeşte lipsit de trup şi se urcă în Deal, vine din timp în timp, când vremea e frumoasă, vine şi stă de vorbă cu noi la un parastas cu un colac şi un pahar cu vin.
Dacă nu mă credeţi, vă spun cu mâna pe inimă, că după ce mama mea s-a dus acolo unde se zice că ne ducem toţi, unde iarba e mereu verde, că nu vine iarna niciodată, mirosea în fiecare seară a busuioc şi lăcrimioare în odaia unde a dormit ultima oară şi asta 40 de zile în timp ce doda Marghioala cea mai bătrână femeie din sat şi iertată de Dumnezeu se ducea în fiecare dimineaţă cu un bob de tămâie într-un ciob de oală spartă s-o tămâiască.
Şi asta în timp ce-i ducea izvorul cu apă în trei ulcioare la trei case o fată fecioară ca să aibă trei bunici apă proaspătă de băut în numele răposatei, ca să-şi vadă încă chipul la fel de frumos pe când era tânără şi să nu uite să iese luceafărul despre ziuă ca să nu facă satul cumva depresie de primăvară.
Am scris toate acestea pentru că la noi, aici în sta, suntem noi cei de aici şi eu cei de dincolo tot mai aproape.
Şi ca să nu-i uităm noi de aici îi pomenim mereu pe cei de dincolo, după obicei, las că ştie orişicine că fără un leu pus între degetele făcute cruce pe piept, cei ce se duc nu pot ajunge acolo dar noi rămânem aici, cum am putea să trăim fără să visăm dorinţele celor ce sunt mai sus de noi.
Şi cum nu e nimeni dintre noi care nu crede chiar dacă aşa cum eu am spus mai sus că Eu spre deosebire de Tu sunt altfel şi amândoi de El.
Pentru cei plecaţi până când o să se întoarcă aici ca să ne găsească noi le facem lor pomenire fie la zi de post sau de dulce, câte o rugăciune măcar că ne dor genunchii şi abia ne mai putem apleca, eu mereu îmi amintesc că amintirea e dată Zeilor, dar şi muritorilor spre a nu uita pe cei dragi.
Mama mea dragă, care niciodată nu m-a scos din „copilul meu drag”, împlinea peste câteva zile şapte ani de când Sfântul Petru îi tot da un colţuc de pâine de dimineaţă, înainte de a le da ordin ce şi unde să se ducă pe lumea noastră, că nu ştiu în ce sat încă nu A înflorit Magnolia şi că Ion care o iubeşte pe Ana încă mai plânge că verbul A FI nu e totuna cu A iubi.
Eu ştiam bine că pomenirea de şapte ani se face ori înainte cu şapte zile ori după, dar întotdeauna sâmbăta şi să vrând să-i fac mamei cu câteva zile după rar îmi găseam odihna toată noaptea şi chiar şi ziua şi mă tot întrebam de ce şi cum, până când într-o dimineaţă înainte de a bate clopotul la biserică m-am dus la vecina de peste drum, câţi ani avea nici ea nu mai ştia şi i-am spus ce şi cum, că nu mai am somn, că Mama, Dumnezeu s-o ierte împlineşte zilele acestea şapte ani de surghiun pe unde o fi, şi eu aş vrea să se mai întoarcă încă o zi, nu mai multe printre noi să ne mai povestim.
Şi bătrâna mi-a dat, o cunoştea şi ea pe Mama, de când o legăna pe genunchi, dintr-un buchet de busuioc, un fir singur, ai grijă nepoate, mi-a spus, să nu se scuture şi pune-l sub cap seara când te culci, de azi în trei zile.
Mă tot întreba soţia, bărbate ce facem cu pomenirea Mamei şi eu tăceam şi mă închinam la icoană, aşteptăm dragă, că avem de toate, slavă Domnului.
Şi într-o noapte am uitat să închid uşa de la intrare dinspre Răsărit, şi era o lună, doamne de atunci eu cred că sunt nopţi în care luna nu doarme, şi nu ştiu, am aţipit sau era aievea.
Dar Mama îmbrăcată aşa cum am pus-o în Tron, că lăsase cu limbă de moarte, dragul meu copil, te rog ca din toate covoarele, macaturile, dar mai ales cămaşa de borangic şi opregele pe care le-am cusut până aproape să-mi pierd vederea să mi le alegi, eu le-am pus bine, de înmormântare.
În noaptea aceea am văzut-o bine, i se rupseseră opregele şi brăcirile abia dacă se mai ţineau în câteva fire să-i strângă mijlocul, iar pe cap nu mai avea decât o basma pe care i-o dădusem de pomană fetei care-i purtase izvoarele.
Şi uite copile drag, mi-a mai spus, numai am decât acest colţuc de pâine şi o bucată de azmă, pe care am primit-o de la cei 44 de sfinţi.
Dimineaţa, era sâmbătă, când m-am trezit din somn dându-mi seama că în lumea aceasta şi poate şi dincolo nu există decât verbul A iubi, am chemat tot neamul şi vecinii la ora zece, la masă cu Mama.
Şi când m-am uitat într-o oglindă pe care o aveam moştenire din tată în fiu, chiar dacă pe la colţuri era ruginită, Mama mea îmbrăcată într-o cămaşă de marchizet, o cârpă de borangic, cu opregele cele mai bune pe care le păstrasem în ladă şapte ani şi încinsă peste ele cu brăcirile la fel ţesute de ea în vremurile ei cele mai bune. Râdea şi se pieptena cu un piepten de os, şi atunci mi-am amintit de pieptenul şi de oglinda care nu trebuie să lipsească celor care trec pragul casei cu picioarele înainte.
ION CĂPRUCIU

*Noua povestire „Deszăpezirea Memoriei” impresionează la fel de mult precum celelalte ce vor alcătui volumul al doilea al prozelor intitulate „Amintiri din Casa Amintirilor”. Poetul şi maestrul povestirilor neaoşe din tradiţia morţii şi a înmormântărilor din Brădicenii Gorjului – Ion Căpruciu – reia, la un moment dat, motivul „A înflorit Magnolia”, semn că se impune a-i reciti volumul de poeme „Aşteptând să înflorească MAGNOLIA”, scoasă la Editura MĂIASTRA, Târgu Jiu, 2014. E un semn clar că în poemele şi prozele căpruciene nimic nu-i întâmplător, ci plin de miez. Sper ca secretul motivului magnoliei să-l descopăr într-o nouă recitire a volumului de poeme amintit (Ion Predoşanu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here