Doru V. Fometescu şi-a propus să refacă legătura dintre viaţă şi artă punând ars poetica în exerciţiul vieţii. Provocării îngăduinţei lui Dumnezeu, în ajutorul căruia sare altruist, i-a răspuns cu ambiţia de a impune un climat sinergic între spirit – ca singura libertate spornică şi adevărată / suflet – ca sferă a comunicării esenţiale / şi mână – ca expresie a unei vitalităţi îmblânzitoare de taine. Eseul, poezia, pamfletul şi cugetarea sunt în cele din urmă calea pe care omul se va înălţa spre propria-i Fiinţă infinită. Dar numai după un răstimp de cunoaştere prin contemplare, trudă, sentiment şi caritate. Alteori, apelând la triada transmodernă, admite că sunt necesare strădanii, proiecte ori poate un joc de-a metafizica. Un alt triunghi transdisciplinar, terţinclusiv, decurge firesc, din cel enunţat: dezvăluirea frumosului prin inteligenţă, subtilitate şi îndrăzneală. Făuritorul de poezie sau proză este răspunzător în egală măsură criteriilor estetice şi etice. Creaţia artistică – fructul unei umilinţe cosmice – devine nemuritoare printr-o anume dimensiune morală, dăruită, fără ostentaţie, celorlalţi.
Meditând, astfel, asupra vieţii, culturii, artei, poeziei, Doru V. Fometescu şi-a elaborat o filosofie personală, dar simultan şi transpersonală, şi-a fondat o ontologie şi o gnoseologie pe care le-a particularizat prin contribuţiile sale obligatoriu transutopice. Căutând ordinea firească, tăifăsuind cu nişte verbe (a fi, a face, a avea) ca şi Mihai Şora, crede că a mânui un limbaj proaspăt echivalează cu o terapie datorată echilibrului dintre oameni. Prospeţimea, tradusă în termenii cercetării ştiinţifice, îşi găseşte echivalentul în entuziasm. Nu poţi, adică, fi ales fiu al Cetăţii fără să dărui ceva aparte, care să se oglindească apoi în bucuria celorlalţi. „Cred că în trei sectoare vechi de când lumea – scrie D.V.F. în „Cum să-l ajut pe Dumnezeu” (ed. Ager, Târgu-Jiu, 1993, p. 16) – învăţământul, cultura şi medicina (iarăşi ne aflăm în faţa unei triade tipologice dragi lui, dar şi mie – n.m., I.P.B., în care cultura e terţul tainic şi iubitor/sacru) va trebui să pătrundă un aer insurgent pentru o firească însănătoşire a unor stări”. D.V.F. şi-a asumat şi rolul de educator, aspirând la a-şi dura şcoala aristotelică, publicând antologii lirice cu elevi-poeţi şi formându-le o spiritualitate care să recupereze sufletul. A fi în duhul lucrurilor dintre început poate ar defini cumva nobleţea resurecţiei româneşti. Constituţia pare să fie lege de rang secund. Legea dintâi, paradoxal, se întrezăreşte a fi limba lui Eminescu şi Arghezi, limba multipotenţială şi unitară, ca suflet al neamului nostru. Doru V. Fometescu are cultul cărţii ca şi alţi doi scriitori medici târgujieni: Radu Cârstoiu şi Constantin Şişiroi, pe care, recunosc, i-am încurajat, neobosit, să-şi întemeieze o operă. Dar „de ce o carte?”. Din stricta nevoie şi mirabila opţiune a regăsirii unui limbaj auroral, nedisimulat, primitor, în care cei „3 L: limbaj, logică, loialitate” (iată încă o triadă tipologică – n.m., I.P.B.) ar trebui să scape de politic pentru a reprezenta neamul românesc cu sinceritate, cu simplitate, cu terapii sociale. „Eu cred că lumile s-ar schimba în bine de către cei cu har poetic” – mai afirmă D.V.F., în aceeaşi lucrare (vezi D.V.F.: Op. cit., p. 25), ci nu de către politicieni. „Politica este o soră vitregă a culturii. De ce asta? Din motiv că cultura – drumul cel mai scurt spre liberate – nu este înţeleasă şi nici măcar sugerată în lăbărţata vorbărie a liderilor politici.” (idem, ibidem).
Înţelepciunea lui D.V.F., azi, la cei 65 de ani ai săi, este ea însăşi o redută cucerită, un munte de comori transestetice şi transetice. Şi drept urmare se autodefineşte, în stil brâncuşian, ţăran care îşi cultivă şi îngrijeşte cugetul cu un oarecare risc. Riscul e de a nu fi înţeles de cei cu metehne totalitariste. Şi iată-l nedumerindu-se, îndurerat – revoltat: „De ce surplusul material umbreşte spiritul străveziu?”.
Cele şapte posibile criterii ale dimensiunii umane care ar putea influenţa schimbarea în bine a patriei, întrezărite cu un ceas mai devreme de Doru. V. Fometescu, par să fie / sau ar trebui să fie:
1. Originalitatea gândirii; noutatea actului creator – izvor pentru cele mai diverse idei.
2. Impactul social şi profitabilitatea creaţiei prin apanajul ideilor aplicate.
3. Riscul asumat, „coeficientul de trăit” în raportul individ – societate.
4. Generozitatea, simţul sacru al omului în cauză.
5. Disponibilitatea la sinteză şi simplitate (dimensiunea filosofică).
6. Fecunditatea unei convergenţe (3 F) familie – funcţie – finanţe.
7. Spontaneitate, inefabilul personal, pozitivismul comunicării şi amplitudinea umană (cronospaţială) a celui care aspiră spre a cuceri steagul de pe „vârful” Cetăţii…
Ion Popescu-Brădiceni
